În fața mea se află „Platoul Andin”, felul numărul cinci la Central, restaurantul hiperconceput al lui Virgílio Martínez din Lima. Conform acelei liste ridicole 50-Best, Central este al cincilea cel mai bun loc unde se poate mânca de pe planetă, iar atmosfera este în mod corespunzător reverențioasă și intelectualizată: interiorul restaurantului este un fel de hibrid laborator de știință-galerie de artă, iar chelnerii plimbă felurile de mâncare cu o liniște de antreprenor cu pantofi moi.
În stânga mea, un blogger culinar face fotografii deasupra capului la fiecare fel de mâncare, ca un lepidopterist care indexează noi specii de fluturi, o onoare pe care o acordă Platoului Andin, chiar dacă acesta arată ca un Quaver ușor anemic așezat pe o stâncă. Este genul de lucru despre care aș putea fi arhisuficient dacă aș avea cu cine să fiu arhisuficient, dar nu o fac, pentru că sunt pe Jack Jones, încălcând convențiile sociale, mâncând singur.
Chiar și pentru un devotat înrăit al mesei solitare ca mine, să ieși singur pentru un meniu de degustare cu douăsprezece feluri de mâncare și vinuri asociate se simte atât periculos de aproape de limitele acceptabilității, dar, de asemenea, într-un mod foarte real, este culmea experienței.
Merită să subliniez aici că sunt conștient că am zburat prea departe de vechea atitudine britanică a mâncării ca și combustibil. Obsesia actuală cu privire la ceea ce mâncăm – rockstaring-ul bucătarilor, încărcările nesfârșite de pe Instagram, ideea de neimaginat până acum că adulții care gândesc corect ar putea sta la coadă pentru a mânca un hamburger într-o parcare – este o dovadă a unei culturi cu prioritățile deocheate. Dar dacă tot ai de gând să faci o masă cu douăsprezece feluri de mâncare, ai putea la fel de bine să o faci cum trebuie, iar acest lucru înseamnă să fii pe deplin prezent în fața farfuriei, mâncarea fiind ridicată la rangul de atracție principală, nu doar act de suport pentru conversație. Doar atunci când mâncăm în acest fel ne implicăm cu adevărat în mâncare, îi permitem acesteia să provoace un „moment madeleine” proustian. Amintiri, poate, de Quavers mâncate în spatele unui Austin Maxi cu o ceașcă de Bovril după ce ai înotat, cu clorul care încă îți înțeapă ochii.
Dar a mânca singur înseamnă, bineînțeles, mai mult decât o simplă intensificare a aprecierii mâncării. Îmi amintesc o conversație pe care am avut-o cu mulți ani în urmă cu Lorin Stein, acum editor al Paris Review. Amândoi eram în relații de care nu eram siguri și tânjeam după libertatea singurătății. La un moment dat, s-a întors spre mine și mi-a spus: „Vreau doar să citesc cărți și să mănânc mâncare thailandeză”. Pentru Lorin, așadar, a mânca singur în oraș reprezenta inversul domesticității, ceea ce făcea din aceasta realizarea, efectiv, a unui anumit tip de libertate.
Este o formă de eliberare care nu este ușor de obținut. Ritmul unei mese într-un restaurant – fluxul și refluxul său, sosirea și plecarea periodică a ospătarului – le oferă celor care iau masa singuri o ocazie rară de a fi în lume – vii la ciripitul și pălăvrăgeala ei, reconfortați de prezența celorlalți – dar și întrebători față de ea, liberi să observe, să contemple, să gândească.
Așadar, data viitoare când vă aflați la un restaurant și vedeți, la o altă masă, pe cineva singur, citind o carte, cu un bol de supă Tom Yum în față, priviți-l nu cu milă, ci cu mândrie, pentru că a lui este experiența de vis, singura sursă semnificativă de invidie alimentară.
Cum strică Instagram călătoriile
Artă & Cultură
Cum strică Instagram călătoriile
Cum să obțineți upgrade gratuit
Artă & Cultură
Cum să obțineți upgrade gratuit
10 lucruri uimitoare de făcut în… Lima
City Breaks
10 Amazing Things To Do in… Lima
…
Lasă un răspuns