Zonificare, metoda legislativă de control al utilizării terenurilor prin reglementarea unor considerente cum ar fi tipul de clădiri (de exemplu, comerciale sau rezidențiale) care pot fi ridicate și densitatea populației. Aplicată în principal în zonele urbane, se realizează prin împărțirea suprafețelor de teren în districte de zonare, fiecare având condiții specifice în care terenurile și clădirile pot fi dezvoltate și utilizate în mod legal. În combinație cu alte tehnici de planificare urbană, zonarea este un instrument major pentru obținerea unei mai mari ordini fizice în orașe.
Cea mai veche formă de zonare a fost inspirată de controalele arhitecturale și de proiectare urbană introduse în orașele europene spre sfârșitul secolului al XIX-lea. În conformitate cu atribuțiile municipale stabilite de mult timp, orașele germane și suedeze au aplicat reglementări de zonare în jurul anului 1875 noilor terenuri care erau în curs de urbanizare în jurul nucleelor mai vechi ale orașelor, ca o modalitate de a controla înălțimile și concentrațiile clădirilor și de a evita problemele de congestionare. O mare parte din ordonarea orașelor germane și suedeze și calitatea constantă a liniei și înălțimii clădirilor se datorează stabilirii timpurii a unor reglementări detaliate de zonare și aplicării lor pe scară largă în momentul în care a avut loc o activitate majoră de construcție care a luat naștere în urma Revoluției Industriale.
În schimb, în Statele Unite, zonarea a fost mai mult preocupată de funcția socială și economică pentru care este folosit terenul decât de criteriile arhitecturale și de planificare a amplasamentului. Primele ordonanțe de zonare din SUA – pe la începutul secolului XX – au fost motivate de necesitatea de a reglementa amplasarea activităților comerciale și industriale.
Lasă un răspuns