Cu frunze purpurii irizate, Strobilanthes dyerianus este o plantă perenă tandră care reprezintă o completare spectaculoasă pentru orice grădină. Originar din Myanmar (Birmania), acest subarbust veșnic verde din familia acanthus (Acanthaceae), cu numele comun de scut persan, a fost cultivat încă din epoca victoriană pentru frunzele sale ornamentale în interior și exterior. Rezistent doar până în zona 10 (poate rezistent la rădăcină până în zona 8), este folosit de obicei ca plantă anuală sezonieră sau ca plantă de apartament în climatele mai reci.
Scutul persan lâncezește când vremea este răcoroasă, dar crește rapid în condiții de căldură și umezeală pentru a forma o plantă mare, stufoasă și stufoasă. Acest arbust erbaceu cu tulpină moale poate crește până la 1,5 metri înălțime și 1,5 metri lățime, dar de obicei rămâne mult mai mic atunci când este cultivat în containere sau în climate mai reci.
Frunzele opuse, în formă de lance, au marginile ușor dințate și nervurile proeminente, creând un aspect aproape matlasat. Frunzele sunt de un purpuriu, liliac și verde intens, suprapuse cu reflexe argintii pe frunzele mai bătrâne, creând o strălucire metalică sau iridescentă neobișnuită pe suprafața superioară. Suprafața inferioară a frunzelor este purpurie-maronie. Frunzele individuale cresc cu o lungime de 6-8″ și dezvoltă cea mai bună culoare în condiții de căldură. Pe măsură ce plantele îmbătrânesc, dezvoltă tulpini lemnoase și coloritul frunzelor tinde să scadă, așa că cel mai bine este să începeți cu plante proaspete sau să luați butași anual pentru a obține frunzele cele mai ornamentale.
În climatele blânde, plantele mai bătrâne produc spice scurte și conice de flori nesemnificative ținute deasupra frunzelor toamna sau iarna. Florile în formă de pâlnie, de culoare albastru deschis până la liliachiu, au cinci lobi, cu două, trei sau patru stamine. Florile ies din brăduți lipicioși, deschizându-se secvențial de-a lungul spicului, astfel încât planta rămâne înflorită pentru o perioadă lungă de timp. Florile uzate devin maro după un timp, astfel încât nu sunt deosebit de atractive pentru mult timp. Odată ce planta produce spice, din fiecare nod apar muguri florali, iar tulpinile nu mai pot fi folosite pentru înmulțire. Plantele nu revin cu ușurință la stadiul vegetativ. Inițierea mugurilor este neregulată, iar factorii care declanșează reproducerea nu sunt înțeleși.
Scutul persan este o bună completare a grădinilor mai mari pentru contrast foliar. Reprezintă un contrapunct orbitor pentru frunzișul pestriț, verde-calcar sau de culoarea chartreusei. Frunzișul purpuriu se combină bine cu flori roz, lavandă sau purpurii – cum ar fi lantana cu flori purpurii sau Verbena bonariensis – pentru un aspect monocromatic, sau cu flori galbene sau portocalii, cum ar fi Tithonia sau gălbenele, pentru un contrast puternic. Accentuările argintii de pe frunze fac ecoul florilor albe sau al frunzelor albe spre argintii, cum ar fi urechile de miel, morișca prăfuită sau Plectranthus argintiu, pentru un aspect mai sofisticat.
Încercați să îl plantați cu coleus (cum ar fi unul cu frunze de culoare verde lămâie cu nervuri și margini purpurii) sau, pentru un efect dramatic, tropical, amestecați scutul persan cu caladium, urechi de elefant și/sau cannas. Este un adaos grozav la plantațiile mari de containere mixte, unde creșterea sa este limitată, sau poate fi folosită ca specimen temporar în peisaj sau în jurul iazurilor.
Plantează scutul persan în plin soare în zonele mai nordice; în statele sudice, de obicei, beneficiază de umbră parțială. Poate fi ciupit în cazul în care devine prea zvelt, deși acest lucru nu reprezintă de obicei o problemă atunci când este cultivat ca plantă anuală sezonieră. Asigurați un sol bogat, bogat în materie organică, cu drenaj bun, dar și multă apă. Distanța între plante este de 18-24″. Fertilizați lunar. Scutul persan are puțini dăunători și se pare că nu este favorizat de căprioare sau iepuri. În interior, plantele pot fi infestate cu păianjeni, afide sau coji de făină. Această plantă poate fi adesea păstrată peste iarnă în climatele reci, dezgropând-o în toamnă (cu mult înainte de îngheț) și ținând-o în interior, la lumină moderată. Este posibil ca plantele să-și piardă toate frunzele, dar ar trebui să revină din rădăcini primăvara.
Această plantă se înmulțește de obicei din butași, dar poate fi cultivată și din semințe. Butașii bazali sau din lemn de esență moale luați la începutul primăverii sau vara se înrădăcinează ușor în apă sau mediu umed. Butașii pot fi, de asemenea, luați la sfârșitul verii sau la începutul toamnei pentru a fi aduși în interior pentru a ierna.
Există aproximativ 250 de alte specii de Strobilanthes, inclusiv S. maculates din Himalaya, cu frunze argintii și S. lactates din Brazilia, cu frunze cu pete albe, dar niciuna nu poate fi obținută cu ușurință ca plantă ornamentală.
– Susan Mahr, Universitatea din Wisconsin – Madison
.
Lasă un răspuns