Noul număr al revistei Uncut – care se găsește acum în magazine sau poate fi comandat online dând click aici – conține un interviu exclusiv cu Robert Plant despre îndrăznețele sale călătorii post-Zeppelin, de la Retford Porterhouse la deșertul Malian.
În timp ce un nou boxset intitulat Digging Deep reunește piese cheie de pe primele sale opt albume solo, Plant privește înapoi la multe aventuri sonore minunate, în timp ce o serie de colaboratori, inclusiv Phil Collins și Justin Adams, împărtășesc informații despre practicile sale de lucru.
Pe hârtie, cariera solo a lui Robert Plant a început pe 4 decembrie 1980 – data la care Led Zeppelin s-a desființat public. Adevărul este un pic mai complicat decât atât. Așa cum se cuvine unei trupe de o asemenea anvergură, Zeppelin a exercitat o atracție gravitațională de care a fost greu de scăpat. Pierderea lui John Bonham la 25 septembrie în acel an a avut un impact incalculabil. „Bonzo și cu mine eram împreună de când aveam 16 ani”, notează Plant. „Întotdeauna a fost destul de combativ, ceea ce era foarte distractiv. În trupa Band Of Joy se instala chiar în fața scenei pentru a putea obține o altă slujbă, pentru că oamenii îl puteau vedea. Eu stăteam lângă el și îi spuneam: ‘Dispari din calea mea, vrei? Sunt în față.””
În timp ce Zeppelin fusese, din punct de vedere muzical și financiar, cel mai greu grup al anilor ’70, o carieră solo a fost o chestiune de progres treptat, nu de miracole peste noapte. „Mă întâlnisem cu o mulțime de oameni acolo unde locuiesc”, explică Plant astăzi. „Oamenii făceau înregistrări, dar nu mă imaginam că mă voi ocupa de ceva în care să aibă doar numele meu pe el. Eram în această fortăreață magnifică – Fortress Zeppelin! – așa că nu a existat o contopire reală cu nimeni, în afară de câteva lucruri frivole în jurul zonei mele natale cu oameni ca Andy Sylvester și Robbie Blunt.”
Aceasta a fost trupa Honeydrippers, care a făcut turnee în pub-uri locale și cluburi mici la începutul anului 1981, cântând cover-uri R&B. Pentru unii, Honeydrippers au fost un puzzle intrigant. Oare Plant renunțase la farmecul jet-set al lui Zeppelin pentru asta? Originalul Honeydrippers s-a terminat până în vară – dar fusese creat un precedent pentru genul de mișcări mercantile pe care Plant continuă să le facă de-a lungul carierei sale. De asemenea, din punct de vedere strategic, Honeydrippers i-a oferit lui Plant timp departe de ochii curioșilor pentru a se mobiliza și pentru a se gândi la următorii pași.
Îl întreb pe Plant dacă ar putea să se miște mult mai repede ca artist solo, departe de amploarea infrastructurii Zep… „Nu exista nicio infrastructură în Zeppelin!” El râde. „Să nu credeți nici măcar o clipă că a fost ca un turneu Fleetwood Mac. Erau vremuri în care oamenii nu aveau nici măcar un ghid. Cu Zep, Bonzo și cu mine, ne-am bătut șase clopote unul pe altul, dar a doua zi ne-am ridicat și am cântat după puterile noastre”, continuă el. „Nu a fost o scuză delicată pentru mine. Dar când începi să lucrezi proaspăt cu oamenii, trebuie să fii destul de ezitant în privința lucrurilor.”
Pentru Plant, deci, primii săi pași spre o carieră solo cu drepturi depline au fost precauți și exploratori. A înființat un studio improvizat cu patru piste într-un hambar de la Jennings Farm – casa sa de lângă Kidderminster – înainte ca sesiunile să se mute într-un cadru mai formal: studiourile Rockfield din Monmouthshire. Treptat, a fost asamblată o trupă completă. Paul Martinez s-a alăturat la bas și – cum altfel să urmeze mărețele coarde ale lui John Bonham? – a fost nevoie de serviciile a doi toboșari. Mai întâi Cozy Powell și apoi Phil Collins.
„Locuiam chiar lângă Guildford și am primit un telefon de la Robert”, își amintește Collins. „Am fost uimit. Nu-l cunoșteam deloc. Mi-a spus dacă aș vrea să cânt pe albumul lui. Așadar, mai multă uimire. Mi-a trimis o casetă cu noul său material cu Jason Bonham la tobe. M-am dus la Rockfield și ne-am înțeles imediat. Am lucrat la piese în aproximativ o săptămână. Am devenit destul de apropiați – Robbie Blunt, Paul Martinez, Jez Woodroffe, eu și Robert. A fost plăcut să fac parte dintr-un grup care vorbea și bea ca un grup.”
Pentru Plant, lansarea albumului Pictures At Eleven, în iunie 1982, a fost începutul unei noi perspective asupra vieții. Exista o nouă trupă, cântece noi și chiar un nou look. În momentul în care a fost realizată fotografia de copertă pentru Pictures At Eleven, Plant se tunsese. Făcând abstracție de astfel de gesturi simbolice, Plant își confirmă opinia că Pictures At Eleven a fost o încercare nobilă „de a sparge tiparul așteptărilor ca eu să fac parte dintr-un gigant uriaș”.
Puteți citi mult mai multe de la Robert Plant în noul număr al revistei Uncut, apărut acum.
Lasă un răspuns