Justiția restaurativă este o mișcare de justiție socială care își propune să abordeze consecințele infracțiunilor prin repararea și restabilirea relațiilor dintre trei părți interesate cheie: victimele, infractorii și comunitățile. O analiză a relației dintre teoria justiției restaurative și principiile de reabilitare a infractorilor a scos la iveală tensiuni între modelul responsabilității față de riscuri și nevoi (RNR) și modelul vieții bune (GLM), cele două cadre normative. Constatările au scos la iveală o lipsă de apreciere a faptului că programele de tratament corecțional au un rol legitim alături de practicile restaurative. Justiția restaurativă și modelele de reabilitare sunt cadre normative distincte, deși se suprapun, și au domenii de aplicare diferite în sistemul de justiție penală; este o greșeală să încercăm să le îmbinăm într-un sens solid. Diferența majoră constă în faptul că valorile fundamentale care stau la baza practicilor de justiție restaurativă sunt de natură etică, în timp ce abordările de reabilitare se bazează în mod fundamental pe valori prudențiale. Conceptul-cheie al reabilitării este acela de restabilire a relațiilor dintre părțile interesate afectate de infracțiune și de restabilire a funcționării infractorilor în cadrul comunității prin intermediul dobândirii de capacități. Referințe