În copilărie, mi-am dorit mereu să fiu o sirenă. Cred că o mulțime de copii au aceeași dorință. Credeam cu tărie că „sirenă” este o ocupație pe care aș putea să o devin, odată ce voi fi suficient de mare. Îmi imaginam că, în cele din urmă, îmi va crește o coadă lungă și dolofană, cu solzi sclipitori. Aveam vise de a aluneca fără efort prin apă. Poate că îmi vor crește șuvițe de păr roșcat frumos care vor cădea până la pământ. Așteptam cu nerăbdare ziua în care voi fi o sirenă oficială din viața reală.

Familia mea locuia chiar pe stâncile de lângă ocean. A fost un cadru frumos în care să crești. Acum știu că oamenii ar ucide pentru o casă pe apă. Briza mării mă biciuia pe lângă față în fiecare zi. Întotdeauna mirosea a ploaie proaspătă. Mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului pe plajă adunând scoici sau construind colibe de zâne în nisip. Delfinii erau peste tot, pălăvrăgind între ei. Erau pești frumos colorați și alte creaturi marine adorabile. Era un paradis.

Am avut patru surori cu care mi-am petrecut tot timpul. Fiecare dintre ele era mai mare decât mine și mult mai matură. Chiar și așa, ele îmi întrețineau fantezia de sirenă ajutându-mă să construiesc cozi elaborate din alge marine. Una dintre ele se prefăcea că este un prinț care se îneacă, iar eu îl salvam. Ne-am bucurat cu toții când l-am salvat pe prințul pierdut de mult timp. Îmi plăcea să fiu ținută în brațele lor, râzând în timp ce mă înotau în jurul valurilor.

Dar, bineînțeles, nu te poți decide pur și simplu să fii sirenă. Mama mea a fost foarte clară în privința asta. De fiecare dată când aduceam vorba despre asta, ea mă ironiza. „Sirenele nu sunt reale”, spunea ea cu fermitate. Chiar le-a certat pe surorile mele pentru că se jucau cu mine. „Nu ar trebui să o încurajați.”

Mama mea avea probabil dreptate. Nu poți fi pur și simplu ceva ce nu ești.

Am învățat asta în ajunul celei de-a douăsprezecea aniversări a mea. Era noapte, iar eu și surorile mele stăteam pe stânci. Ne scăldam în strălucirea luminii lunii. O navă s-a apropiat. Era doar o mică navă de pescuit, cel mai probabil pierdută. De obicei stăteam liniștită și priveam cum surorile mele pregăteau cina. Dar în acea seară mama mi-a făcut semn din cap. Era timpul meu.

Mi-am curățat gâtul. Respirația mea avea gust de pește putrezit și de sare. Am deschis gura și am început să cânt. Vocea mea a răsunat peste plajă. Pentru urechile mele suna ca și cum ar fi fost chemarea unui animal pe moarte. Se înclina și cădea cu stângăcie. Surorile mele zâmbeau. Tonul teribil al cântecului meu a alungat animalele de pe țărm.

Pentru căpitan însă, cântecul meu părea frumos. S-a uitat peste apă și m-a văzut pe mine, o fată tânără, odihnindu-mă pe un bolovan. În ochii lui eram radiantă. Poate că aveam părul lung și roșcat ca sirena care îmi doream să fiu când eram copil. Pentru el, corpul meu era suplu și tânăr. Picioarele mele erau desfăcute nevinovat; făcându-i semn. El nu a putut rezista combinației dintre frumusețea mea și cântecul meu.

În realitate purtam pielea unei fete moarte. Dinții mei ascuțiți se întretăiau de forma reptiliană a capului meu. Ca și mama mea, aveam trei cozi blindate care se izbeau de apă. Mâinile mele se încolăceau ca niște gheare. A doua mea gură era deschisă și ronțăia acolo unde ar fi putut fi stomacul meu. Aripioare putrede săgetau de-a lungul trunchiului meu. Dintre surorile mele, eu eram cea mai hidoasă. Dacă m-ar fi iubit mai puțin, poate că ar fi fost geloase.

Dar, la fel ca toți oamenii dinaintea lui, căpitanul nu putea vedea decât ceea ce voiam noi să vadă. Și-a călărit corabia cât de mult a putut înainte ca nevoia să-l copleșească. S-a scufundat în apă. A înotat împotriva curentului, nerăbdător să ajungă la viziunea sa despre fata goală. Am continuat să cânt. Curând, surorile mele mi s-au alăturat, strigătele noastre oribile făcând valuri la suprafața oceanului.

Bărbatul nu a ajuns niciodată la noi. S-a înecat la aproape șase metri distanță. Era atât de reconfortant să vezi cadavrul alb ca laptele legănându-se în lumina lunii.

Mama mea mi-a zâmbit cu a doua ei gură. „Te-ai descurcat bine, fiică. Acum du-te să aduci cadavrul pentru cină.”

Acum mi-e dor de acele vise din copilărie de a fi sirenă. Dar, sincer, nu aș schimba ceea ce sunt acum. Este mult mai amuzant să privești oamenii murind decât să-i salvezi.

Tumblr, FB

.