The Thing nu are în mod fundamental o „formă” prin însăși natura sa. Este un imitator celular și, în mod fundamental, ia forma – perfect – a prăzii sale. A trăit, aproape cu siguranță, absorbind funcțiile vitale ale propriului său biom extraterestru. Nu se știe dacă a fost capabilă să facă acest lucru în totalitate (asimilând astfel întreaga planetă) sau dacă a existat vreun „control” nativ asupra răspândirii sale pe planeta sa natală. Cu toate acestea, la un moment dat, a realizat sau a uzurpat călătoria interstelară – și prin aceasta a fost capabilă să consume alte lumi întregi. Cu toate acestea, cele două motoare primare – poate singurele – ale sale sunt 1) reproducerea/asimilare și 2) supraviețuirea.

Este, de fapt, o minte de stup până la nivel celular… deși nu pare să aibă nevoie să fie în contact fizic pentru a comunica/colabora cu celelalte „părți” ale sale, un fel de telepatie poate, totuși, dacă este separată, fiecare componentă va acționa independent, deși în direcția acelorași două scopuri finale. Inteligența sa, prin urmare, este o funcție de direcție a biomasei sale fizice. După cum a descoperit McCready, un „mic” Lucru va acționa din pură supraviețuire instinctivă – chiar și cu prețul de a-și „distruge acoperirea” sau pe cea a altor componente. Între timp, o componentă a Lucrului cu o biomasă suficient de mare este capabilă să elaboreze planuri extrem de complexe în vederea îndeplinirii obiectivului său final – și este chiar dispusă și capabilă să simuleze atacuri asupra sa însăși pentru a îndepărta suspiciunile de la partea sau părțile pe care le consideră cele mai susceptibile de a reuși. De fapt, a făcut referire la un „timp de dinainte” când avea lumi întregi de memorie stocată la care să apeleze

Filosofic/inteligent se percepe în mod fundamental pe sine și ceea ce face pentru a se înmulți, a se adapta și a supraviețui ca fiind mai degrabă „comuniune” decât prădare. Adaptarea, din punctul Său de vedere, este însăși supraviețuirea – un organism care nu se poate adapta la infinit este cumva, din perspectiva Sa, fundamental defectuos și chiar „obscen”. De fapt, vede viața așa cum a evoluat pe Pământ prin același sentiment de repulsie și oroare – odată ce și-a dat seama de adevărul singularității noastre – așa cum au văzut-o oamenii – ca pe ceva fundamental împotriva a ceea ce noi înțelegem să fie viața:

Era malformată și incompletă, dar elementele sale esențiale erau suficient de clare. Arăta ca o tumoare mare și zbârcită, ca o competiție celulară devenită sălbatică – ca și cum însăși procesele care defineau viața s-ar fi întors cumva, în schimb, împotriva ei. Era obscen de vascularizată; trebuie să fi consumat oxigen și nutrienți mult peste proporția masei sale. Nu puteam să înțeleg cum ar fi putut exista așa ceva, cum ar fi putut ajunge la acea dimensiune fără a fi depășit de morfologii mai eficiente.

Nici nu-mi puteam imagina ce făcea. Dar apoi am început să privesc cu alți ochi aceste ramificații, aceste forme bipede pe care propriile mele celule le copiaseră cu atâta scrupulozitate și fără să se gândească atunci când m-au remodelat pentru această lume. Neobișnuit să inventariez – de ce să cataloghez părți ale corpului care se transformă în alte lucruri doar la cea mai mică provocare – am văzut cu adevărat, pentru prima dată, acea structură umflată din vârful fiecărui corp. Mult mai mare decât ar trebui să fie: o emisferă osoasă în care un milion de interfețe ganglionare ar putea încăpea cu loc de prisos. Fiecare ramificație avea câte una. Fiecare bucată de biomasă purta unul dintre aceste uriașe cheaguri răsucite de țesut.

Am realizat și altceva: ochii, urechile pielii mele moarte se hrăniseră în acest lucru înainte ca Copper să îl elibereze. Un mănunchi masiv de fibre curgea de-a lungul axei longitudinale a pielii, chiar pe la mijlocul endoscheletului, direct în cavitatea lipicioasă și întunecată în care se odihnea creșterea. Acea structură diformă fusese cablată în întreaga piele, ca un fel de interfață somatocognitivă, dar mult mai masivă. Era aproape ca și cum…

Nu.

Așa funcționa. Acesta era modul în care aceste piei goale se mișcau din proprie voință, motivul pentru care nu găsisem nicio altă rețea pe care să o integrez. Acolo era: nu era distribuită în tot corpul, ci balotată în ea însăși, întunecată, densă și încifrată. Găsisem fantoma în aceste mașini.

Mi s-a făcut rău.

Îmi împărțisem carnea cu cancerul gânditor.

Vă citiți Lucrurile de Peter Watts. Chiar acum, du-te și fă-o. Este o povestire scurtă din perspectiva Lucrului și este fantastică.

.