În Războiul din 1812, Statele Unite au înfruntat cea mai mare putere navală din lume, Marea Britanie, într-un conflict care avea să aibă un impact imens asupra viitorului tinerei țări. Printre cauzele războiului s-au numărat încercările britanice de a restricționa comerțul american, impresionarea marinarilor americani de către Marina Regală și dorința Americii de a-și extinde teritoriul. Statele Unite au suferit multe înfrângeri costisitoare din partea trupelor britanice, canadiene și a nativilor americani pe parcursul Războiului din 1812, inclusiv capturarea și incendierea capitalei națiunii, Washington, D.C., în august 1814. Cu toate acestea, trupele americane au reușit să respingă invaziile britanice în New York, Baltimore și New Orleans, sporind încrederea națională și încurajând un nou spirit de patriotism. Ratificarea Tratatului de la Gand, la 17 februarie 1815, a pus capăt războiului, dar a lăsat nerezolvate multe dintre cele mai controversate chestiuni. Cu toate acestea, mulți din Statele Unite au sărbătorit Războiul din 1812 ca pe un „al doilea război de independență”, începând o eră de acord partizan și mândrie națională.

Cauzele Războiului din 1812

La începutul secolului al XIX-lea, Marea Britanie era blocată într-un conflict lung și amar cu Franța lui Napoleon Bonaparte. În încercarea de a împiedica aprovizionarea să ajungă la inamic, ambele părți au încercat să blocheze comerțul Statelor Unite cu cealaltă parte. În 1807, Marea Britanie a adoptat Ordinele în Consiliu, care impuneau țărilor neutre să obțină o licență de la autoritățile sale înainte de a face comerț cu Franța sau cu coloniile franceze. Marina regală i-a indignat, de asemenea, pe americani prin practica sa de imixtiune, sau prin îndepărtarea marinarilor de pe navele comerciale americane și forțarea lor să servească în numele Marii Britanii.

În 1809, Congresul Statelor Unite a abrogat nepopularul Embargo Act al lui Thomas Jefferson, care, prin restricționarea comerțului, îi afectase pe americani mai mult decât Marea Britanie sau Franța. Înlocuitorul său, Actul de neinterzicere, a interzis în mod specific comerțul cu Marea Britanie și Franța. Aceasta s-a dovedit, de asemenea, ineficientă și, la rândul său, a fost înlocuită cu un proiect de lege din mai 1810 care prevedea că, dacă oricare dintre puteri renunța la restricțiile comerciale împotriva Statelor Unite, Congresul va relua, la rândul său, non-intercursul cu puterea adversă.

După ce Napoleon a dat de înțeles că va opri restricțiile, președintele James Madison a blocat toate schimburile comerciale cu Marea Britanie în luna noiembrie a acelui an. Între timp, noii membri ai Congresului aleși în acel an – în frunte cu Henry Clay și John C. Calhoun – începuseră să facă agitație pentru război, bazându-se pe indignarea lor față de încălcările britanice ale drepturilor maritime, precum și pe încurajarea de către Marea Britanie a ostilității nativilor americani împotriva expansiunii americane spre vest.

Începe Războiul din 1812

În toamna anului 1811, guvernatorul teritorial al statului Indiana, William Henry Harrison, a condus trupele americane la victorie în Bătălia de la Tippecanoe. Înfrângerea i-a convins pe mulți indieni din Teritoriul de Nord-Vest (inclusiv pe celebrul șef Shawnee Tecumseh) că au nevoie de sprijinul britanic pentru a-i împiedica pe coloniștii americani să îi împingă și mai mult în afara teritoriilor lor. Între timp, la sfârșitul anului 1811, așa-numiții „Șoimi de război” din Congres exercitau din ce în ce mai multe presiuni asupra lui Madison, iar la 18 iunie 1812, președintele a semnat o declarație de război împotriva Marii Britanii. Deși Congresul a votat în cele din urmă în favoarea războiului, atât Camera Reprezentanților, cât și Senatul au fost aspru divizate pe această temă. Majoritatea congresmenilor din vest și sud au susținut războiul, în timp ce federaliștii (în special cei din Noua Anglie, care se bazau foarte mult pe comerțul cu Marea Britanie) i-au acuzat pe susținătorii războiului că se folosesc de scuza drepturilor maritime pentru a-și promova agenda expansionistă.

Pentru a lovi Marea Britanie, forțele americane au atacat aproape imediat Canada, care era pe atunci o colonie britanică. Oficialii americani au fost excesiv de optimiști în ceea ce privește succesul invaziei, mai ales având în vedere cât de slab pregătite erau trupele americane la acea vreme. De partea cealaltă, s-au confruntat cu o apărare bine gestionată, coordonată de Sir Isaac Brock, soldatul și administratorul britanic responsabil în Canada Superioară (actualul Ontario). La 16 august 1812, Statele Unite au suferit o înfrângere umilitoare după ce Brock și forțele lui Tecumseh le-au urmărit pe cele conduse de Michigan William Hull peste granița canadiană, speriindu-l pe Hull să predea Detroit fără să se tragă niciun foc de armă.

Războiul din 1812: Rezultate amestecate pentru forțele americane

Lucrurile păreau mai bune pentru Statele Unite în vest, deoarece succesul strălucit al comodorului Oliver Hazard Perry în bătălia de la Lacul Erie din septembrie 1813 a plasat în mod ferm Teritoriul de Nord-Vest sub control american. Ulterior, Harrison a reușit să recucerească Detroit cu o victorie în Bătălia de la Thames (în care Tecumseh a fost ucis). Între timp, marina americană a reușit să obțină mai multe victorii asupra Marinei Regale în primele luni ale războiului. Cu toate acestea, odată cu înfrângerea armatelor lui Napoleon în aprilie 1814, Marea Britanie a putut să își îndrepte întreaga atenție către efortul de război din America de Nord. Odată cu sosirea unui număr mare de trupe, forțele britanice au făcut raiduri în Golful Chesapeake și s-au îndreptat spre capitala SUA, capturând Washington, D.C., la 24 august 1814, și arzând clădirile guvernamentale, inclusiv Capitoliul și Casa Albă.

La 11 septembrie 1814, în Bătălia de la Plattsburgh de pe Lacul Champlain din New York, marina americană a învins în mod categoric flota britanică. Iar la 13 septembrie 1814, Fort McHenry din Baltimore a rezistat 25 de ore de bombardament din partea marinei britanice. În dimineața următoare, soldații fortului au înălțat un uriaș steag american, priveliște care l-a inspirat pe Francis Scott Key să scrie un poem care mai târziu va fi pus pe muzică și va deveni cunoscut sub numele de „The Star-Spangled Banner”. (Pe melodia unui vechi cântec englezesc de băut, acesta va fi adoptat mai târziu ca imn național al SUA). Ulterior, forțele britanice au părăsit Golful Chesapeake și au început să-și adune eforturile pentru o campanie împotriva New Orleans.

Sfârșitul Războiului din 1812 și impactul acestuia

Până atunci, negocierile de pace începuseră deja la Ghent (Belgia modernă), iar Marea Britanie a făcut demersuri pentru un armistițiu după eșecul asaltului asupra orașului Baltimore. În cadrul negocierilor care au urmat, Statele Unite au renunțat la cererile lor de a pune capăt impresionării, în timp ce Marea Britanie a promis să lase neschimbate granițele Canadei și să renunțe la eforturile de a crea un stat indian în nord-vest. La 24 decembrie 1814, comisarii au semnat Tratatul de la Gent, care avea să fie ratificat în februarie anul următor. La 8 ianuarie 1815, fără să știe că pacea fusese încheiată, forțele britanice au organizat un atac major în Bătălia de la New Orleans, dar au fost înfrânte de armata viitorului președinte american Andrew Jackson. Vestea bătăliei a ridicat moralul în cădere al Statelor Unite și le-a lăsat americanilor gustul victoriei, în ciuda faptului că țara nu își atinsese niciunul dintre obiectivele de dinaintea războiului.

Impactul Războiului din 1812

Deși Războiul din 1812 este amintit ca un conflict relativ minor în Statele Unite și Marea Britanie, el are o mare importanță pentru canadieni și pentru nativii americani, care îl văd ca pe un punct de cotitură decisiv în lupta lor pierdută pentru a se autoguverna. De fapt, războiul a avut un impact de anvergură în Statele Unite, deoarece Tratatul de la Gand a pus capăt unor decenii de lupte intestine partizane acerbe în guvern și a inaugurat așa-numita „Epocă a bunelor sentimente”. Războiul a marcat, de asemenea, dispariția Partidului Federalist, care fusese acuzat de lipsă de patriotism pentru poziția sa antirăzboi, și a consolidat o tradiție de anglofobie care începuse în timpul Războiului de Independență. Poate cel mai important, rezultatul războiului a sporit încrederea națională în sine și a încurajat spiritul crescând al expansionismului american care avea să modeleze cea mai mare parte a secolului al XIX-lea.

.