Primul amendament este considerat în general ca fiind cea mai importantă parte a Declarației drepturilor. Acesta protejează drepturile fundamentale ale conștiinței – libertatea de a crede și de a exprima diferite idei – într-o varietate de moduri. Conform Primului Amendament, americanii au atât dreptul de a-și exercita religia, cât și de a fi liberi de constrângerea guvernului de a susține religia. În plus, libertățile de exprimare, de presă și de petiționare fac posibilă autoguvernarea democratică prin promovarea schimbului deschis de informații și idei. Ideile nepopulare sunt protejate în mod special de Primul Amendament, deoarece ideile populare au deja susținere în rândul populației. După cum spunea judecătorul Oliver Wendell Holmes, „libertatea pentru gândurile pe care le urâm” este importantă pentru descoperirea adevărului, deoarece, uneori, punctele de vedere se schimbă. Potrivit lui Holmes, modul de a ne opune gândurilor cu care nu suntem de acord nu este să le interzicem, ci să ne exprimăm în favoarea a ceea ce credem. În acest fel, adevărul are oportunitatea de a concura pe „piața ideilor.”
Niciun drept nu este nelimitat și există și excepții la libertatea de exprimare. Este ilegal să afectezi reputația unei alte persoane prin minciună sau să pledezi pentru anumite acte de violență. O altă limitare a libertății de exprimare este securitatea națională. Libertatea de exprimare și libertatea presei nu protejează divulgarea de informații cheie despre mișcările de trupe în timp de război, de exemplu. Cu toate acestea, în cazul New York Times v. United States (1973), Curtea Supremă a decis că o istorie a războiului din Vietnam, cunoscută sub numele de „Pentagon Papers”, nu a dezvăluit informații critice care ar fi pus în pericol vieți în luptă. Prin urmare, ziarele erau libere să publice aceste documente.
Al doilea amendament leagă dreptul de a purta arme și „securitatea unui stat liber”. Fără acces la arme pentru o miliție, americanii credeau că sunt vulnerabili la opresiune. În Anglia, conducătorii catolici le interziceau supușilor lor protestanți să dețină arme de foc, iar Bill of Rights engleză a corectat această nedreptate în 1689. În mod similar, Bill of Rights din SUA a inclus portul de arme printre drepturile „poporului”, nu doar ale milițiilor guvernamentale. În cauza Heller vs. Districtul Columbia (2008), Curtea Supremă a decis că cel de-al doilea amendament protejează dreptul individual de a deține arme de foc, mai degrabă decât dreptul colectiv al unui stat de a avea o miliție. Potrivit profesorului de drept de la Yale, Akhil Reed Amar, „Autorii au recunoscut că autoguvernarea necesită accesul poporului la gloanțe, precum și la buletine de vot.”
Deși Curtea Supremă a decis că Al Doilea Amendament garantează un
drept individual de a purta arme, Curtea a admis, de asemenea, că există
anumite cazuri (de ex.ex. reglementarea vânzării armelor de asalt) în care
guvernul are dreptul de a reglementa vânzarea și utilizarea armelor.
– Richard Beeman, „The Penguin Guide to the United States Constitution”
– Richard Beeman, „The Penguin Guide to the United States Constitution”
Lasă un răspuns