Vii așa cum vrei să fii amintit

„Moartea este destinația pe care o împărtășim cu toții; nimeni nu a scăpat vreodată de ea. Moartea este foarte probabil cea mai bună invenție a vieții. Ea este agentul de schimbare al vieții. Ea curăță ceea ce este vechi pentru a face loc noului.” – Steve Jobs

Patagonia este locul meu preferat, dar nu m-am gândit niciodată că ar putea fi ultimul meu loc.

Eram în drumeție prin frumoasa pădure, așa cum am mai făcut-o de multe ori. Dar cu această ocazie, mintea mea stresată mi-a jucat o festă și m-am trezit pierdut. Era prea întuneric și prea târziu pentru a vedea drumul înapoi.

Am crezut că o să mor. Hainele mele nu erau potrivite pentru a petrece noaptea în mijlocul pustietății. Vremea nu era singura amenințare: acel loc era un habitat natural pentru leii de munte.

Reflectăm asupra modului în care am trăit atunci când suntem pe cale să murim. Dar nu ar trebui ca moartea noastră să fie cea care să ne ghideze modul în care trăim?

De ce nu putem accepta moartea

„Ne tulburăm viața prin gânduri despre moarte, iar moartea prin gânduri despre viață.” – Michel de Montaigne

Finalurile grozave ne fac să ne amintim un film pentru totdeauna. În viețile noastre, evităm să scriem acel ultim episod.

Am simțit frică în acea noapte în Patagonia. Nu am vrut să mor. Nu pentru că aveam regrete pentru ceea ce făcusem sau nu făcusem. Ci pentru că am crezut că aș putea face mai mult. Misiunea mea pe pământ nu era încă încheiată.

Celebrăm viața. Dar moartea pare întunecată și tristă.

Cum se întreabă marele filosof Thomas Nagel: „dacă moartea este sfârșitul permanent al existenței noastre, este ea rea?”

Literatura a jucat un rol influent în reprezentarea morții ca fiind ceva rău – pentru că ne privează de viață. Dar, după cum explică Nagel, în cazul morții, nu există un subiect care să sufere un rău. Atâta timp cât o persoană există, ea nu a murit încă. Odată ce moare, nu mai există; astfel, nu există niciun rău pe care moartea i-l poate provoca acelei persoane.

Ați putea crede că acest lucru este prea rațional. Sau că este lipsită de compasiune față de cei care i-au pierdut pe cei dragi. Dar, acesta este paradoxul morții: cei care îi plâng pe cei morți sunt vii. Putem fie să ne păstrăm tristețea, fie să transformăm acea pierdere în ceva semnificativ.

Unul dintre prietenii mei a murit la începutul acestui an. Ne-a luat pe toți prin surprindere. Tocmai asimilam diagnosticul său recent de cancer. Prognosticul nu arăta bine, dar moartea s-a mișcat și mai repede.

Pierderea unui prieten doare profund. Dar este ireversibilă. Când mi-e dor de el, mă simt trist, dar îmi amintește, de asemenea, să sărbătoresc viața. Merită să îi aducem respectul pentru plecarea lui timpurie.

Nu spun doar „profită de zi”. Vă încurajez să vă trăiți viața cu un scop. În loc să încercați să vă agățați de viață pentru totdeauna, îmbrățișați efemeritatea ei. Ce-ar fi dacă am vedea viața ca pe o pregătire pentru moarte?

Când moartea vă bate la ușă, fiți gata să plecați. Trăiți fără regrete. Când vei înceta să portretizezi moartea ca fiind rea, vei începe să te bucuri de viață.

Civilizațiile occidentale se tem de moarte. Asta pentru că am fost învățați să ne agățăm de lucruri. În lumea noastră materială, viața a devenit și ea o posesie. Și nu putem renunța la ea.

În mod interesant, atunci când cineva moare, chiar și cei mai religioși oameni se simt triști. Ne agățăm de viață ca de o proprietate materială, orbindu-ne astfel convingerile spirituale.

Lăsați viața să plece; nu este o posesie. Nu poți controla cât timp trăiești. Dar reușești cum. Obișnuiește-te cu moartea. Să te temi de moarte nu te va lăsa să profiți la maximum de viața ta.

Și dacă mori mâine?

„Analiza morții nu este de dragul de a deveni temător, ci pentru a aprecia această viață prețioasă.” – Dalai Lama

Când ne temem de moarte, încetăm să mai trăim.

Ne place să ne simțim invincibili sau nemuritori de altfel. Dar faptul că nu te gândești la moarte nu îți va face viața să dureze la nesfârșit. Este nevoie de curaj pentru a înfrunta acest adevăr vulnerabil: singurul lucru sigur este cât de nesigură este viața.

Evităm să ne gândim la moarte, dar ne temem de ea în tăcere. Menținerea prezentă a întrebării „ce se întâmplă dacă mor mâine?” vă va elibera de această îngrijorare care există la nivel subconștient.

Încercați acest exercițiu pe care l-am învățat de la Bernie Roth la Stanford. Răspundeți la câte o întrebare pe rând.

Imaginați-vă că mai aveți 10 minute de trăit, ce ați face?

Și zece zile?

Și zece luni?

Și zece ani?

Și tot restul vieții?

De fiecare dată când facilitez acest exercițiu în cadrul unui workshop, îi surprinde pe toți cu garda jos.

Noi luăm timpul ca pe ceva de la sine înțeles. Dar când sfârșitul este după colț, regretăm presupunerile noastre. Unii oameni se simt vinovați pentru ceea ce nu au făcut (de exemplu, faptul că nu au spus „te iubesc” sau „îmi pare rău” mai des). Unii oameni devin nerăbdători să termine (sau să înceapă) cel mai valoros proiect al lor. Toată lumea este de acord că vrea să-și petreacă ultimele 10 minute cu familia apropiată.

Acest exercițiu este foarte emoționant, mai ales dacă este făcut în grup. Premisa de a ne confrunta cu moartea noastră (viitoare) este o reflecție puternică asupra modului în care trăim.

Scopul acestui exercițiu este de a nu mai lua viața ca fiind de la sine înțeleasă. Așa cum mi s-a întâmplat mie când a trebuit să supraviețuiesc vremii reci din Patagonia. Trăiește ca și cum ai urma să mori mâine.

Aducerea unui sentiment de urgență în viața ta te face să te concentrezi pe ceea ce contează cu adevărat. Cheltuiește-ți energia făcând ceva demn de timpul pe care îl petreci pe Pământ.

Buddhismul promovează meditația asupra morții și a morții ca o modalitate de a o accepta și de a te pregăti în avans. Majoritatea oamenilor găsesc această idee absurdă. Dar, așa cum am mai spus, ignorarea grijilor tale nu va face ca „moartea” să dispară.

Cum a spus Zasep Tulku Rinpoche: „Viața este prea scurtă. Moartea se poate întâmpla oricând; nu știi când. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, știm că nu mai avem mult timp la dispoziție. Mai am poate zece ani, cincisprezece ani, poate douăzeci de ani. Așa că timpul trece repede, iar moartea se va întâmpla mai devreme sau mai târziu.”

De asemenea, meditația asupra morții este utilă pentru membrii familiei, asistentelor sau medicilor – este bine să știm mai multe despre cum să fim de ajutor în aceste momente.

Moartea este deopotrivă inevitabilă și incertă. Știm că se va întâmpla, dar nu știm când. Corpul nostru uman – întreaga noastră existență – este foarte fragil. Practica spirituală ne poate antrena mintea să accepte acest adevăr în loc să fie în negare.

Chiar dacă vă simțiți sceptici, vă recomand să încercați această meditație asupra morții.

Cum spunea lama tibetan, Chagdud Rinpoche: „Când trebuie să mergi la baie, este prea târziu pentru a construi o latrină.”

Nu începeți să vă gândiți la moarte decât atunci când este prea târziu.

Scrieți-vă propriul necrolog – Exercițiu

„Trăiți ca și cum ați muri mâine. Învață ca și cum ai urma să trăiești pentru totdeauna. ” – Mahatma Gandhi

Vii așa cum vrei să fii amintit. Nu-i lăsați pe alții să aleagă cuvintele din necrologul vostru. Lăsați ca faptele și moștenirea dumneavoastră să îl scrieți în schimb.

Utilizăm acest exercițiu în unele dintre atelierele noastre de leadership pentru schimbare. Să vă scrieți propriul necrolog nu este ușor. Să te gândești la moartea ta este emoționant. Dar este o cale excelentă pentru a vă reconecta cu amprenta pe care vreți să o lăsați odată ce vă luați rămas bun pentru ultima dată.

Dați-i drumul. Scrieți-vă propriul necrolog. Nu vă luați prea în serios. Dacă ești plin de umor, lasă-ți epitaful să fie și el amuzant. Folosiți următorul model

  1. Începeți prin a vă scrie numele așa cum v-ar plăcea să arate pe piatra dvs. de mormânt.
  2. Într-un singur rând, cum ați făcut din lume un loc mai bun? Fiți concis. Cu cât ești mai concentrat, cu atât vei fi mai sincer cu tine însuți.
  3. Scrie cum își vor aminti oamenii de tine. Evitați limbajul pompos. Rămâneți la tonul și cuvintele pe care le-ar folosi oamenii obișnuiți – mai ales cei care vă cunosc bine. Motivul este esențial (încă o dată, nu aveți nevoie de întreaga listă de rufe).
  4. Această parte necesită mai multă introspecție. Privește-te în oglindă și răspunde la această întrebare fără filtru: „cine erai tu cu adevărat?” Nu măștile sau costumele tale, nu slujba, titlurile sau rolurile tale. Care a fost esența ta? Ce te-a făcut unic?
  5. Să spui „da” este ușor. Ceea ce spunem ‘nu’ definește cine definește cine suntem cu adevărat. Care a fost în cazul tău? Care sunt „tentațiile”, distracțiile sau posibilitățile cărora le-ați spus „nu” pentru că v-ar fi împiedicat să vă atingeți obiectivele?
  6. Cui îi va lipsi cel mai mult? Acest lucru pare ușor, dar nu este. Răspunsul nu ține de ceea ce vă doriți, ci de încercarea de a înțelege cui îi va lipsi cu adevărat. O mulțime de oameni o vor face cu siguranță. Dar cine au fost acei oameni pentru care ai însemnat ceva special? Încă o dată, evitați să vă judecați. A fi sincer este ceea ce face ca acest exercițiu să aibă sens.
  7. Acum este timpul să fii creativ. Pașii anteriori v-au oferit fundalul; acum este timpul să îi dați viață epitafului dumneavoastră. Scrieți într-unul sau două paragrafe cuvintele pe care v-ar plăcea ca cineva să le spună despre dumneavoastră după ce plecați. Aceasta este cea mai importantă parte a exercițiului. Conectează-te cu adevărata ta esență, nu cu vanitatea ta

Dă-i drumul și fă-l pe al tău!

Participă la gândurile tale. Ce ai învățat despre tine însuți făcând acest exercițiu? Cum ai defini relația ta cu moartea?

.