Avertizare: time() așteaptă exact 0 parametri, 1 dat în /home2/coviorgu/public_html/dev2/wp-content/plugins/fanciest-author-box/includes/ts-fab-construct-tabs.php on line 221
Warning: time() expects exactly 0 parameters, 1 given in /home2/coviorgu/public_html/dev2/wp-content/plugins/fanciest-author-box/includes/ts-fab-construct-tabs.php on line 221
În urma infamelor Panama Papers – o scurgere de informații de o mie de ori mai mare decât Snowden și Assange – ierarhiile tradiționale, atât cele politice, cât și cele mediatice, reacționează cu obișnuitul entuziasm de strângere de mână. Franța pune imediat Panama pe lista neagră; guvernul britanic amenință cu o „legislație de urgență” împotriva evazioniștilor fiscali agresivi; iar cele cinci mari națiuni europene promit o „cooperare deschisă” în ceea ce privește proprietatea corporativă. În mod revelator, americanii – atât de des singuratici în lumea impozitelor – sunt absenți din discuții. Elefantul din cameră rămâne într-un colț, iar întrebările mai mari despre distribuția bogăției, putere și nedreptate – atât cele sponsorizate de stat, cât și cele conduse de corporații – rămân încă fără răspuns. Acestea nu sunt întrebările la care liderii doresc să răspundă.
Impozitul nu este problema centrală. Este doar o manifestare a problemei a ceea ce este echitabil, drept și corect – și a absenței continue a unei dimensiuni morale în ceea ce este mult prea adesea legal. Întrebările mai semnificative ridicate de Panama Papers sunt cele legate de globalizare, transparență și corectitudine. Dar acestea sunt prea complexe pentru ca liderii mondiali să le abordeze, și cu atât mai puțin să le poată explica într-un clip mediatic de 30 de secunde, atât de apreciat. Impozitele, subiectul zilei, oferă, prin urmare, o scuză ușoară – o prăjitură oferită maselor. Mai bine ca politicienii (și mass-media care îi însoțește) să denigreze răufăcătorii din pantomimă în loc să pună întrebări mai mari și mai bune despre bogăție, putere și nedreptate socială și despre rolul lor în menținerea unui status quo urât. Dar, așa cum Superman știe prea bine, toată lumea are nevoie în schimb de un Lex Luthor pentru a se înfățișa ca supererou.
Cel la care asistăm după Panama sunt reacțiile obișnuite, previzibile și oarecum slabe ale unei elite politice care pretinde că înțelege furia cetățenilor, dar apoi reacționează frecvent cu o indiferență grosolană față de binele comun. Există șanse ca furia să se estompeze în cele din urmă. Această orbire voluntară este o greșeală într-o lume din ce în ce mai activistă și mai volatilă. În plus, prin faptul că nu reușesc să pună întrebări curajoase și mai semnificative în legătură cu justiția și binele comun, liderii sfârșesc prin a-și confirma propriile prejudecăți prost plasate, care le oferă o evadare de la adevăratele probleme existente, și nu substanță. De aici și abundența de acțiuni și anunțuri bruște. O societate bună merită mai mult. Într-o lume în care denunțătorii și activiștii (din rețelele de socializare) abundă, cei care nu reușesc să „facă ceea ce trebuie” acum vor fi oricum descoperiți în cele din urmă.
Această schismă între elite și publicul larg este bine documentată în Barometrul de încredere Edelman din 2016. Ea este demonstrată cu putere de creșterea continuă a unui grup global al celor supărați și nemulțumiți. A se vedea Donald Trump în America, AfD în Germania și/sau Marine Le Pen și Frontul Național în Franța. Indignarea justificată a cetățenilor nu mai poate fi întâmpinată cu gesturi sau platitudini politice lipsite de sens, sau de politicieni deșănțați care par să învețe prea puțin din istorie și care sunt ei înșiși catalizatori pentru umflarea forțelor revoluționare împotriva lor.
Occupy ne-a avertizat cu mai mulți ani în urmă că o astfel de furie era în marș. Avea nevoie doar de o conducere concentrată și articulată pentru a o face reală și poate chiar eligibilă. Cei care se grăbesc acum să simplifice excesiv și să ignore problemele de fond ale nedreptății și inegalității – de la impozitare la migrație – nu fac decât să înrăutățească lucrurile. Elitele obosite și eșuate trebuie să fie numite ca fiind principalele bariere în calea unei societăți mai bune, mai echitabile și mai bune.
Filosoful decedat Tony Judt ne-a reamintit că argumentele în favoarea social-democrației și a unei polis înfloritoare nu s-au diminuat niciodată: doar că am uitat cum să le susținem. Cu două secole în urmă, victorienii (cu eroi de pionierat precum Robert Owen, George Cadbury și Titus Salt) au înțeles necesitatea de a „face binele” în urma marii perturbări a primei revoluții industriale și a societății bipolare pe care a impus-o. Aceștia s-au ridicat la provocările sociale profunde ale vremii – salarii și standarde de muncă, reprezentarea angajaților, educație, sănătate și domeniul public – și au acționat în interes public, pentru binele comun. Dacă în prezent ne confruntăm cu perturbări cauzate de cea de-a patra revoluție industrială, așa cum insistă Forumul Economic Mondial, atunci trebuie să redescoperim un angajament față de iluminarea societății și să îmbrățișăm nevoia urgentă de Leadership public luminat.
Donald Trump nu este un Lider public luminat. Dar el este întruchiparea viscerală a ceva care este foarte real.
Revista Rolling Stone a surprins în mod strălucit esența ascensiunii sale în trei cuvinte simple: „America l-a făcut pe Trump”. La 406 mile de Capitol Hill, în Grundy, Virginia, speranța de viață a unui bărbat american alb mediu este aceeași cu cea a omologului său din centrul Bagdadului. În termeni reali, salariul mediu al muncitorului american cu guler albastru a scăzut cu peste 25% din 2001. Aceasta este nemulțumirea reală pe care Trump o exploatează pentru a obține avantaje politice. Întrebarea nu ar trebui să fie „de ce zguduie Trump establishmentul în felul acesta?”, ci „cum de nu a prevăzut America acest lucru?”. Injustiția socială generează lideri precum Trump.
Într-o cursă cu taxiul în Washington DC recent, l-am întrebat pe șofer cum se simte în legătură cu ceea ce urmează în politica americană. „Ei bine, domnule”, a răspuns bărbatul liniștit, care merge la biserică, „ne pregătim să ne revoltăm”. Pentru el, speranța vizionară a primului președinte afro-american al Americii a fost stinsă cu cruzime de o elită albă din Congres, iar „revolta” îi oferă singura sa voce.
Într-un gest simbolic, Papa Francisc a transportat pe calea aerului 12 refugiați musulmani sirieni de pe insula Lesbos în sanctuarul Vaticanului. Are un dar pentru photo-call, cu siguranță, dar nimeni nu se poate îndoi de compasiunea sa. Între timp, în Regatul Unit, mulți dintre cei care fac campanie pentru ieșirea din Uniunea Europeană nu dau dovadă de nicio compasiune și fac încercări abia voalate de a face din acest referendum unul privind imigrația (musulmană), jucând pe seama temerilor și prejudecăților de bază. Ei nici măcar nu ar recunoaște vreo asemănare între propria lor politică de câine și cea a lui Donald Trump.
Scriu ca o persoană angajată în Uniunea Europeană, dar de două ori în ultimii ani, UE nu a dat dovadă de „bine” în cadrul comunității sale. Un proiect dedicat păcii și prosperității continentului (așa cum îi place să ne reamintească axa franco-germană) a atârnat mai întâi Grecia la uscat cu o austeritate punitivă și apoi a eșuat lamentabil în a demonstra înțelegere colectivă a binelui comun în gestionarea unei crize umanitare de proporții aproape biblice, o mare parte din aceasta (de la Sykes-Picot la bombardarea Libiei și lipsa unei intervenții constructive în Siria) fiind în mare parte din cauza propriei sale creații. În loc să negocieze binele, liderii europeni au impus și mai multă nedreptate. Dacă vrem să fim acea societate europeană bună sau mai bună pe care ne-o promitem, trebuie să dăm dovadă de o mai bună credință colectivă și de sprijin pentru concetățenii noștri, indiferent de culoare, confesiune sau statut economic. O Europă bună nu poate exista ca Leviathanul lui Hobbes.
„Viitorul”, a remarcat romancierul William Gibson, „este deja aici. Doar că nu este distribuit în mod egal”. Criza refugiaților din Europa este viziunea lui Gibson, scrisă la scară largă. O societate bună merită o conducere mai bună, care să recunoască și să abordeze frontal redistribuirea bogăției și a puterii. O societate bună cere ca liderii să abordeze cauzele fundamentale ale inegalității și nedreptății (politice sau corporative) și nu doar să se ocupe de simptome și apoi să emită platitudini fără sens. Acțiunile trebuie să vorbească mai tare decât cuvintele. Lumea este un loc neliniștit și fragil. Absența unei bune conduceri a creat un vid periculos care amenință binele comun. Nu putem continua așa. Actori precum Trump, Le Pen și cei ca ei ne reamintesc de ce.
- Bio
- Ultimele postări
Robert Phillips
@citizenrobert
Ultimele postări ale lui Robert Phillips (vezi toate)
- O societate bună are nevoie de o conducere publică mai bună – 19 aprilie 2016
- Aveți încredere în proces – 15 februarie 2016
- Fără scuze pentru cuvântul cu F – 1 mai 2015
Lasă un răspuns