Magie, artă minoră sau artă majoră?

Oh, sigur, am putea dezbate, dar, dacă nu vă supărați, nu mai discutăm despre asta astăzi, și punem o premisă pentru acest articol: arta noastră este într-adevăr o artă. Această bază, pe care am plasat-o în mod arbitrar, vă garantez, fiind stabilită, trebuie doar să ne întrebăm dacă această artă, arta NOASTRĂ, este o artă majoră sau o artă minoră. S-ar putea, însă, ca până la sfârșitul acestui text, să ne fi pus mai multe întrebări despre ea, pe măsură ce am adus răspuns…

Să ne îndepărtăm doar un moment de arte, de magie…. Cine nu a auzit, după o serie de catastrofe aviatice pe o perioadă de câteva zile, un ziarist să decreteze în mod savant: „Este legea seriilor”, implicând un fel de inevitabilitate aritmetică, cu toată rigoarea și termenii ei, cu toată autoritatea unei legi științifice. Iar noi, cei neinstruiți din capul locului matematic serios – lucru mincinos… Din păcate, aderăm la o afirmație găunoasă: nu există, nu a existat niciodată, în matematică, „Legea seriei” ca atare… Există legi statistice, probabilistice, multe, de la cele mai simple la cele mai complexe, dar NU există „Legea seriei”. Ei bine, hai să „denigrăm” un pic: este exact SIMILAR cu noțiunea de artă „majoră” sau „minoră”: NU există o definiție aprobată de elita intelectuală, academică, instituțională și care să facă referire fără îndoială… Nimic oficial, nimic strict circumscris, nimic specific, stabilit, doar constatăm că anumite dogme pe ici, pe colo nu este, nici pe departe, unanimitatea.

Un pic de istorie în speranța unei definiții timpurii

Aproximativ și fără a intra în detalii, putem spune că expresia „artă minoră” a fost creată informal, probabil în anturajul istoric al Renașterii, pentru a diferenția artele FIGURATIVE (și numai aceste arte) ale celor care nu erau nici pictură, nici sculptură, nici arhitectură. Sau, mai precis: tot ceea ce era tapiserie, metal cizelat, pietre prețioase și smalț subțire, incrustații etc. Cumva, aceste activități care se află la jumătatea drumului dintre arta „pură” și meșteșuguri. Aceste arte așa-zise „minore” vor primi mai târziu propriile lor litere de noblețe prin decretarea unei denumiri specifice ca „arte decorative”(1).

Expresia, datorită simplității sale aparente și a formulării sale, a avut puținul său succes popular, și se vorbește curând de arte „majore” sau „minore” despre toate formele de artă, la modul general… Ar fi artele majore (lista s-a schimbat oarecum de-a lungul timpului, dar a rămas, din punct de vedere general, cam aceeași: muzică, dans, teatru, literatură, pictură, sculptură, arhitectură…) și artele minore (a căror listă se mărește pe firul timpului, al invențiilor umane, al progresului unor arte… și al fluctuațiilor datorate neclarității definiției binomului „minor/major”).

Dar care este sensul real al acestor două cuvinte, „major” și „minor”? Să vedem o conotație ierarhică, unele arte ar fi mai înalte, mai profunde, mai… serioase, dacă se poate spune așa, decât altele? În spiritul marelui public, ar fi iluzoriu să credem că nu este așa: ierarhizarea este puternic prezentă în mintea oamenilor: unele arte ar fi superioare altora, schematic.

Dar aceasta nu este decât o parte din ceea ce pot acoperi acești doi termeni. Putem extrage din noțiunea de ierarhie, la fel cum în muzică un acord minor nu este nici mai mult, nici mai puțin decât un acord major… ci doar diferit, răspunzând unor scopuri, unor nevoi diferite în compoziție. O artă minoră nu ar fi, așadar, mai puțin decât o artă majoră, ci doar diferită, răspunzând la alte scopuri, alte obiective. Putem, de asemenea, să considerăm cele două cuvinte cu un sens diferit: termeni având aceeași conotație pe care o există între un copil „minor” și un adult „major”: o artă minoră ar fi o artă care nu a rezultat în formare. Copilăria artei, cumva… O artă majoră ar fi o artă matură. Și aici, noțiunea de superioritate poate dispărea în același mod în care lumea copilăriei poate fi un regret pentru adult, fără ca acesta să vadă în ea o superioritate.

Cum vedem, definiția calității de artă majoră sau minoră este foarte neclară, fluctuantă, imprecisă, supusă multor controverse. Și totuși, trebuie să ne mulțumim… Dar unde am putea situa iluzionismul în toate acestea, putem obține alte criterii pentru a decide?

Poate fi clasificată o artă în ansamblul ei ca fiind minoră sau majoră?

Considerăm, de exemplu, bijuteriile, pe care le-am văzut fiind clar încadrate, din punct de vedere istoric, în artele minore… Această artă a produs totuși de capodopere artistice de necontestat, de exemplu fascinantele și atât de celebrele ouă Fabergé

… aceste bogate obiecte artistice de sens ascuns, puțin vânturate pot fi clasificate în mod rezonabil ca obiecte de artă minoră? O altă artă a ceramicii: artă minoră și prin definiție istorică, și indiscutabil considerată ca atare de către publicul larg. O farfurie decorată cu câteva borduri este foarte puțin lucru pe lângă o „Guernica”, este… Dar când Pablo Picasso, la fel ca și Jean Cocteau, încep să decoreze farfurii… suntem cu adevărat tot în arta minoră? Și ce să mai spunem despre artele noi, cum ar fi banda desenată… Da, este greu de conceput „Pim, Pam, PUM” sau „Scrooge” ca artă majoră… dar chiar ar trebui să categorisim prin amalgam în artiști ca Druillet, Bilal, Schuiten și Peeters, minor Hugo Pratt și atâția alții? Continuăm călătoria noastră în diferitele arte, să mergem de data aceasta în cele definite în general ca majore, deci să abordăm muzica. Mulți vor vedea clar în Simfonia a 9-a cunoscută sub numele de „Lumea nouă” a lui Antonín Dvořák expresia unei arte majore (2), apoi chiar și acel „Despacitos”, care a fost tubul global al verii 2017, va fi evident depozitat în artele minore ale cântecului, ale varietății. Vorbim totuși de încă multe din aceeași artă, muzica… Problema se îngroașă și mai mult atunci când redă lucrarea din punct de vedere temporal. Cunoaștem operele lui Mozart, cum ar fi „Flautul fermecat”, ca o muzică laică (și ușor rebelă, de asemenea) era, alături de seriozitatea muzicii „adevărate”, cea sacră, considerată la creație ca o frivolitate, destinată plăcerilor vulgare ale micilor oameni (în teatrele unde se dădea acest gen de muzică, se mânca, se vorbea, se comenta, se plângea, se aplauda, se intra, se ieșea… departe de rigorismul înțelept și tăcut al publicului nostru actual de operă)… Dar ACUM cine ar mai pune „Flautul fermecat” în… artele minore ieșite din varietăți? Și uneori lucrurile vin repede… mai putem considera cântecul cunoscut sub numele de „varietăți” (în sensul cel mai larg) ca fiind o artă minoră, când un Dylan ajunge cu versurile și refrenele sale… Premiul Nobel pentru literatură, această artă majoră? Se întâmplă chiar ca viziunea, părerea despre o artă… să se inverseze complet în timp: cândva disprețuită ca fiind lipsită de orice interes în afară de folclor, acum întocmim muzee magnifice la ceea ce ar trebui să fie descrisă acum ca fiind… Arte prime (sau arte primitive). Deșteaptă ar fi persoana care se declară „minoră” sau „majoră” în legătură cu aceste arte, redate în contextul lor istoric de producție… Au fost minore (și foarte disprețuite, considerate copilării grosolane ale sălbaticilor) până de curând (de vreo cincizeci de ani cel mult), au devenit majore acum, dar nu cumva au fost deja prin combustibil major la vremea lor? Și să revenim la arta noastră… Gândiți-vă la Johann Nepomuk Hofzinser, numit adesea „părintele magiei cărților”: la mijlocul secolului al XIX-lea, înalta societate vieneză angajată în ridicarea artistică conducea cu pasiune concertele, teatrele, firmele literare… și reprezentările lui Hofzinser. Această elită ar fi încadrat această nouă artă pe care o descoperea, orbită, în categoria artelor minore rezervate tavernelor la cabaretele vulgare pe care le disprețuia atât de mult? Nimic nu este mai puțin sigur.

Deși simplitatea lucrurilor este atrăgătoare, din păcate complexitatea lumii face ca, se pare, să nu fie vorba de arta în care să ne ridicăm pe categorii o operă care, de fapt, să opereze o clasificare „minoră/majoră”.

Și, complicație suplimentară, artele sunt suficiente în sine, iar altele care se conturează și se produc pe baza producțiilor altor arte… Ce s-ar întâmpla dacă arta magică, împrumutând pentru a construi, destul de des, în artele așa-zis „majore”, cum ar fi muzica, teatrul, sau chiar pictura sau chiar sculptura (ne putem gândi aici la frumosul număr al lui Jérôme Murat… care nu este fără să amintească, undeva, statuia comandantului Figaro a lui Molière). Vom vorbi mai târziu și despre această caracteristică specifică altor arte care practică în mod curent arta magică. Cum putem deopotrivă să împrumutăm de la artele majore și să rămânem minori?

S-ar părea, din nou, că din simplitate să spunem „o astfel de artă ÎN TOTUL ei este minoră, o astfel de artă în ansamblul ei este majoră”, nu prea are relevanță și nu permite să conțină efectiv cuvântul care s-ar potrivi cel mai bine artei magice. Trebuie să căutăm în altă parte…

Cea

e muncă necesară în realizarea unei opere este un criteriu decisiv pentru clasificarea de la „minor” la „major”?

Pare evident că o lucrare care nu necesită o muncă foarte mică este puțin probabil să vadă, într-o zi, adjudecată laurii artei majore… Mă îndoiesc foarte mult că producția de lănțișoare, țesute, care se învață în câteva ore (puneți câteva săptămâni pentru cele mai complexe… să nu-i disprețuim pe cei care se angajează în această activitate) poate intra în viitor în panteonul artelor. În schimb, nu poți avea ca un respect profund pentru muncă, de ani de zile, acrobații, trapezistii, jonglerii și… artele circului, arte totuși ele prea des considerate minore. Și aici, din nou, arta noastră prețuită, atât de complexă, din cauza amplorii sale, avem din nou o problemă: așa cum un bol la porumbei nu necesită învățarea câtorva minute, așa cum uneori este nevoie de un an de zile pentru a domina manipulările. Așa cum o femeie a tăiat cu fierăstrăul în două repetări în câteva zile, așa cum un cod de Mentalist poate dura ani de zile pentru a fi stăpânit… Subiect complicat…

Nimeni nu va obiecta că nu „cutia” este cea care a făcut valoarea trucului, ci punerea în scenă (rezultată, deci, din teatru, artă considerată acum majoră…), coregrafia (rezultată din dans, artă considerată acum majoră ), muzica (aceeași)…. care necesită multă muncă, și vor adăuga anumite numere de manipulare într-o afișare găunoasă și zgomotoasă a unei succesiuni de tehnici impresionante, dar insipide, o demonstrație de digital fără agilitate mare de sens, în ciuda muncii uriașe necesare în amonte pentru a produce… De notat că ne întoarcem la faptul că arta noastră împrumută atât pe ceilalți pentru a se exprima pe deplin…

Alții mai spun că simplitatea este uneori mult mai bună, mai profundă, atingând o muncă grea de modelare înecând totul sub un ambalaj prea greu. Mi-am amintit de scena din „Yoyo” a marelui Pierre Etaix (foto 1), unde i s-a adus, pentru a-l supune aprobării un clovn reprezentat pe un afiș publicitar, afiș prea pestriț, supraîncărcat, de culoare stridentă, aproape agresiv, foarte în spiritul a ceea ce se întâmpla la circuri în materialele publicitare din anii ’50, și care cu siguranță a necesitat ore de muncă din partea artistului… Pierre Etaix returnează afișul și trasează pe spatele gol, în patru to- con- des, cu trei rânduri și două culori, un clovn frumos, dezordonat, aceste câteva rânduri exprimând chintesența artei clovnului mult mai mult decât dulapul original picurând de culoare… O cantitate foarte mică de muncă? Este de uitat suma intelectuală, de reflecție, de cercetare care trebuie să fie asigurată pentru a ajunge în cele din urmă la această simplitate. Simplitate care se poate regăsi și într-o falsă complexitate, și detalii înăbușite, așa cum se spune în arta… naivă, de exemplu la

Douanier Rousseau! Simplitate de care mă îndoiesc însă, revenind la specificul artei noastre, pe care o putem exprima… cu un bol cu porumbei! Albert Einstein spunea: „orice tip deștept poate face lucrurile mai complicate. Dar este nevoie de geniu pentru a le face mai simple. ” David Copperfield nu a mai spus ceva: „Cel mai dificil este să ai cea mai simplă idee”. Nici Lance Burton: „Cea mai dificilă parte a trucului nu este să adaugi sau să găsești lucruri; ci să le îndepărtezi și să purifici maximul de truc. „. Și cu atât mai puțin Dai Vernon: „Dacă un truc necesită două mișcări, este un truc bun. Dacă are nevoie de una singură, este un truc foarte bun. Dacă nu a necesitat nici una, este un truc genial! ” Se pare că aici criteriul operei nu este concludent în clasificarea în artă majoră și artă minoră, și nu ne permite decât să răspundem imperfect la întrebarea noastră inițială. Dar profităm de prilejul pe care ni-l oferă Pierre Etaix pentru a încerca să găsim o-altă metodă de a tranșa problema asupra artei noastre…

Să încercăm o comparație cu o artă cu evoluție fulminantă: cinematograful.

Schimbat în scurt timp (o sută de ani, puțin pe lângă istoria articolului) dintr-o atracție de bâlci, la o artă cu drepturi depline pe care mulți o consideră încă de pe acum ca fiind eminamente majoră cinematograful și magia au multe în comun. Datorită istoriei lor (nu voi jigni niciodată pe nimeni să invoce memoria lui Méliès… căruia și cinematograful i-a adus un amplu și frecvent omagiu, până de curând cu „Hugo Cabret” al lui Sorcese). Din cauza funcției lor: amândouă sunt arte ale iluziei, oferind o realitate „falsă”. De partea lor afectează totul, inspirându-se și folosindu-se de celelalte arte (încă o dată…), cum ar fi, în estetica sa, pictura (se va lua în considerare, printre alte zeci, „Ran”, de Kurosawa), într-unul dintre subgenurile sale, dansul (musicalurile), în construcția intrigii sale, în punerea sa în scenă, opera… și așa mai departe. Parte din anvergura lor calitativă, făcută pentru cinema, napolitane indigente, lucruri ușoare (deși… un Chaplin și șarlatanii lui, pur și simplu „amuzanți”, nu a devenit el un reper al artei cinematografice… ÎN CURSUL TIMPULUI, acest timp care ne schimbă percepția asupra unei arte, așa cum am amintit mai sus?) până la capete de capodopere universal recunoscute ca „Citizen Kane”. Mulți cineaști, și nu dintre cei mai puțini (chiar o dată, să ne gândim la Pierre Etaix, care a primit un Oscar de onoare, să ne amintim) au fost fascinați de magie…

Ce face ca anumite opere de artă, calificate de obicei ca fiind al șaptelea, să adere la un nou statut, mai înalt, mai respectabil, mai… „artistice”?

Trebuie poate să săpăm pentru a căuta sensul, intelectualizarea, profunzimea… Toate lucruri pe care arta noastră nu le are la dispoziție până acum, sau nu vom prezenta decât premisele, de exemplu cu lucrările de magie așa-zis „ciudată”, sau chiar mai mult pentru așa-zisul „nou”. Orson Welles (foto 2), îndrăgostit și practicând magia, a văzut în această artă un potențial pentru care avea, el, nu creativitatea, invenția, talentul, geniul pe care îl avea pentru film, așa că o și sublimează, doar pentru a practica o manieră superficială, pentru amuzamentul său…

Începutul răspunsului nostru este poate acolo: profunzimea intelectuală, mesajul pe care îl poartă, în sensul că o operă poate fi descrisă ca încadrându-se în arta majoră sau minoră.

Să încheiem prin a concluziona ușor…

Să recunoaștem: iluzionismul, în prezent, este într-adevăr considerat în „mainstream” și în mediile intelectuale drept „artă minoră”. Dar am văzut că: „minoră” și „majoră” nu înseamnă în mod necesar și obligatoriu „inferioară” și „superioară”… Mulți magicieni sunt, în mod deliberat, mulțumiți de aceasta și doresc să se limiteze la o simplă artă de divertisment, nu mai caută să sape, să meargă dincolo. Aceasta nu este, cu siguranță, o notă depreciativă: este o abordare admirabilă în orice punct, și demnă de respect: a distra, cu calitate, colegul nu este ușor, nici pe departe… Și, în orice societate, există divertisment relativ banal, supape necesare pentru asprimea lumii. Se va aminti că „spec-tacolul de piață”, celebrul show-business, nu este niciodată, ca și în vremuri de mare criză, o piață de desfacere esențială și vitală pentru grijile vieții de zi cu zi a unei populații.

Dar am mai văzut că nu simpla denumire a artei în care se încadrează o operă o califică drept minoră sau majoră. Este opera în sine, creația artistului, care poate fi, indiferent de arta în care se clasifică, considerată minoră sau majoră. Pe această bază, de ce un vrăjitor nu ar putea produce o operă majoră, când bine chiar și iluzionismul ar trebui să fie ordonat, în general, PENTRU ACUM (amintiți-vă, după cum am văzut: „Tempora mutantur și noastră mutamur in illis”) în artele minore?

Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că această operă majoră, universal cunoscută și re-cunoscută, și ei bine… noi nu am produs-o încă. Nu avem încă Mona Lisa noastră, Venus din Milo, „micul nostru prinț”, „Bolero”, „Hamlet”… Am constatat că, pentru mulți dintre cei care ne-ar invidia, magicienii nu îndrăznesc să facă pasul, nu îndrăznesc să intelectualizeze. Poate că în această lipsă de cercetare a „simțului profund”, există un fel de complex de inferioritate a iluzioniștilor, care ar putea fi totuși un talent incredibil. Prin urmare, putem vedea o decizie a iluzioniștilor înșiși, care este cenzura, care se abțin de la a ad- vesti această înălțime a gândirii. Astfel, un Magritte și al său „aceasta nu este o pipă” va fi responsabilitatea artei majore, iar un James Dimmare care fumează o pipă invizibilă, cu clasa și ironia sa, va fi limitat la arta minoră… Acești magicieni fac fără să încorporeze că până și principiul iluziei pare inerent ieșit din domeniul frivolității, al anecdoticului, al divertismentului și… nimic altceva. Dar nu sunt oare acești magicieni ei înșiși, în ciuda dorinței lor frustrate, cei care sunt închiși în această falsă cami- sole? Atunci când Dali produce o iluzie de op- tiune cu „bustul lui Voltaire”, sunt ușile marilor muzee care se deschid și interpretările, analizele și studiile unor academicieni care scriu… În mod similar cu Arcimboldo, sau Escher… Acestea sunt doar câteva… iluzii… Și cum rămâne cu lucrările actuale ale lui Francis Tabary (foto 3), ale lui Gerard Bakner? (foto 4) Prin ce mister un Brachetti devine brusc un „Molière” teatral (3)? Auzim: „Da, ceea ce produc ei este grozav, și mișcă liniile artistice, intelectuale, ale magiei, cu siguranță, dar, de fapt, nu sunt magicieni, iluzioniști… „.

Am putea spune că în momentul în care un magician trece la un nivel artistic considerat major, ceea ce face el nu mai este iluzionism, magie? Surprinzător cerc vicios: în momentul în care arta magică ar produce o operă „majoră”, acest salt artistic declasifică opera la o altă artă… și ar fi deci mai mult depozitată în zona artei magice… Acest lucru este suficient pentru a ne hrăni gândurile și a-i da o a doua oară dreptate profesorului: „Întotdeauna ne oprim să gândim prea devreme.”

Paradox greu de rezolvat, dar intrinsec artei noastre, care este tocmai cea… a paradoxurilor, și… ESTE SINGURA care are această trăsătură în genele sale. Artă paradoxală și în umila tentativă de introspecție, așa cum este ea practicată în acest articol, căci trebuie să concluzionăm că în mod hotărât… magia este poate o artă minoră… dar este o artă practicată de artiști majori.

Norbert Ferré – 29 septembrie 2017

1 : De notat însă că vom observa, chiar și mulți ani mai târziu, același fenomen, la explozia consumeristă din anii 50/60, cu apariția unei noi arte numite „arte domestice”.

2 : Observați ce spunea însuși Anton Dvorak, într-un articol publicat la 15 decembrie 1893 în New York Herald Tribune: „Nu am folosit niciunul dintre cântecele indiene. Am scris pur și simplu teme originale care înglobează particularitățile acestei muzici și, folosind aceste teme ca subiecte, le-am dezvoltat cu mijloacele moderne, contrapunctele ritmurile și culorile orchestrate. „Prin urmare, această Simfonie a fost puternic influențată de… indienii din America, totuși în-core puternic văzuți în epocă ca fiind sălbatici, primitivi, „inferiori”, fiind considerați că nu au produs nimic cu adevărat artistic, nici măcar din punct de vedere minor și, de fapt, cu atât mai puțin major.

(1) 3 : „Molières” sunt premii în Franța pentru lumea divertismentului, la fel cum „Cezarii” sunt pentru cinematografie. Ele sunt oarecum echivalente cu prețul

Karl Skraup în Germania.