Datele din studiile in vitro, in vivo și ex vivo sugerează că antihistaminicele de a doua generație au o serie de proprietăți antialergice și antiinflamatorii care par a fi independente de activitatea lor de blocare H1. Antihistaminicele de primă generație au, de asemenea, proprietăți antialergice și antiinflamatorii, după cum sugerează studiile cu azatadină, clorfeniramină, mepiramină și prometazină; majoritatea celorlalte antihistaminice de primă generație nu au fost studiate pentru aceste proprietăți. Studiile in vitro au arătat că antihistaminicele H1 reduc eliberarea de mediatori proinflamatori din mastocite și bazofile, chemotaxia și activarea celulelor inflamatorii (în special a eozinofilelor) și expresia moleculelor de adeziune induse de stimuli imunologici și neimunologici în liniile celulare epiteliale. Modelele de provocare nazală cu alergen au demonstrat în mod similar că antihistaminicele H1 inhibă eliberarea de mediatori de către mastocite și bazofile și că acestea reduc infiltrarea celulelor inflamatorii și expresia moleculelor de adeziune pe celulele epiteliale. Rezultatele studiilor publicate privind efectele antihistaminicelor H1 asupra inflamației alergice nazale la om au fost rezumate în acest capitol. Cercetările recente indică faptul că antihistaminicele H1 pot modula inflamația căilor respiratorii prin reglarea în jos a activității celulelor epiteliale ale căilor respiratorii, care au un rol important în inflamația alergică a căilor respiratorii. Modularea moleculelor de adeziune și a infiltrației celulelor inflamatorii de către H1-antihistaminice poate fi benefică în timpul tratamentului pe termen lung la pacienții cu rinită alergică. Justificarea acestei ipoteze este reprezentată de persistența inflamației la nivelul celulelor epiteliale nazale chiar și atunci când pacienții nu mai prezintă simptome (16). Toate evenimentele afectate de antihistaminicele H1 sunt importante în cascada inflamației alergice. Mecanismele care stau la baza acestor efecte rămân neclare, dar nu au legătură cu activitatea H1-antagonistului. Mai multe studii au demonstrat că antihistaminicele H1 pot forma o asociere ionică cu membranele celulare și pot inhiba influxul de ioni de calciu în membrana plasmatică a mastocitelor sau a bazofilelor, sau pot inhiba eliberarea de Ca2+ în interiorul celulelor și, prin urmare, pot influența căile de transducție a semnalului. Cu toate acestea, aceste efecte par să apară la concentrații mai mari decât cele obținute în practica terapeutică (126-128). S-a emis recent ipoteza că activitatea antiinflamatoare a antihistaminicelor H1 poate fi o consecință a capacității lor de a influența activarea genelor responsabile de expresia și sinteza mediatorilor proinflamatori (129). Contribuția efectelor antialergice ale antagoniștilor receptorilor H1 la eficacitatea lor clinică nu este pe deplin înțeleasă. Nu au existat date care să sugereze că antihistaminicele H1 cu proprietăți antialergice bine documentate sunt superioare celorlalte pentru care astfel de proprietăți nu au fost investigate atât de mult. Sunt necesare studii suplimentare pentru a elucida mecanismul (mecanismele) prin care H1-antihistaminicele exercită efecte antiinflamatorii. Aceste cunoștințe ar putea conduce la dezvoltarea de noi terapii cu efecte antiinflamatorii mai puternice și mai specifice.