Origini ale sociologiei ideologiei (Marx, Mannheim)

Originea utilizării sociologice a conceptului de ideologie poate fi găsită în scrierile lui Marx despre lovitura de stat a lui Ludovic Bonaparte (Marx, 1852). Partea importantă a demonstrației sale constă în a arăta cum, odată terminate revoltele din iunie 1848, disensiunile din cadrul Parti de l’ordre – aripa dreaptă a parlamentului francez – au contribuit la a face inevitabilă această lovitură de stat. Acest partid era compus din mai multe fracțiuni care toate, afirmă Marx, au o „suprastructură de impresii, iluzii, moduri de gândire și unele concepții filozofice”. Pentru a înțelege originea acestor „moduri de gândire”, este esențial să identificăm „competiția de interese”, voința fiecărei fracțiuni „de a-și restabili propria supremație”. Aristocrația funciară și burghezia industrială își dezvoltă reprezentări politice diferite: prima teoretizează beneficiile monarhiei absolute, cea de-a doua pe cele ale monarhiei parlamentare. În ambele cazuri, sugerează Marx, ei tind să acorde o valoare generală „modurilor de gândire”, care, de fapt, constituie doar formularea unor condiții obiective care asigură dominația unui grup social asupra altuia. De aici și relația puternică dintre analiza ideologiei și analiza luptei dintre grupurile sociale. Definite ca idei dominante, ideologiile se identifică cu cele ale unui grup care caută să-și păstreze dominația socială prin naturalizarea lor. Analiza lui Marx nu se încheie cu această comparație între anumite „interese” și „moduri de gândire”, ci subliniază și modul în care anumiți indivizi întruchipează ideologiile. Descrierea „ideologilor” constă, pentru Marx, în principal în studierea „scriitorilor”, a „presei” și, mai ales, a „reprezentanților” burgheziei. În cazul de față, incapacitatea acestor ideologi de a exprima opinia reală a celor pe care ar trebui să-i reprezinte, cu puțin timp înainte de lovitura de stat, subliniază Marx, „reprezentanții și reprezentații deveniseră străini unul de celălalt.”

Argumentul este simplu și ușor de acceptat: atunci când o instituție – aici un mod politic – apare în conformitate cu interesul particular al unui actor social, individ sau colectivitate, acest actor generează, direct sau indirect, un întreg set de idei, reprezentări și teorii menite să facă valoarea acestei instituții acceptabilă de către majoritate – chiar dacă această valoare nu are, în mod obiectiv, un sens real decât pentru actorul social considerat. Atunci când K. Mannheim revine asupra acestui argument în Ideologie și utopie (1929), el îl prezintă ca pe o etapă fundamentală spre formarea sociologiei cunoașterii: prima încercare de a sublinia „rolul poziției clasei și al intereselor de clasă în gândire”. Această încercare se bazează însă pe o confuzie între două concepții despre ideologie. În prima – concepția particulară – „modurile de gândire” sunt „mistificări mai mult sau mai puțin conștiente de natura reală a unei situații a cărei recunoaștere exactă nu ar fi în acord cu interesele” ideologului; ele sunt reductibile la o psihologie a intereselor, privesc în primul rând indivizii și sunt legate de minciuni pe plan moral sau de erori pe plan epistemologic. În cea de-a doua – concepția totală – aceleași „moduri de gândire” nu sunt „iluzii” întreținute în mod deliberat de indivizi în funcție de interesele lor mai mult sau mai puțin imediate, ci elemente ale unui „sistem total de semnificații”, „cunoștințe crescute din experiența noastră în situațiile reale ale vieții”. Unul dintre rarele exemple de „cunoaștere” ideologică în această concepție „totală” sugerată de Mannheim este judecata morală legată de împrumutul de bani cu dobândă. Formulat și asimilat de Biserică ca o normă etică, caracterul condamnabil din punct de vedere moral al împrumutului cu dobândă devine ideologic, afirmă Mannheim, întrucât actorii sociali încearcă să îl mențină în afara cadrului social la care este ‘adaptat’: o societate precapitalistă bazată, economic și social, pe relații personale de intimitate. Prin atașamentul său la această judecată, Biserica își exprimă dificultatea de a gândi realitatea socială independent de un „sistem de semnificații” adaptat la un cadru social dispărut de acum înainte.

Este posibil să citim analiza clasică a lui Mannheim asupra gândirii conservatoare (1927) ca pe un exercițiu de sociologie a cunoașterii. Mannheim leagă răspândirea conservatorismului în Germania de trei factori principali: În primul rând, afinitatea dintre conținutul gândirii conservatoare – definită ca un „stil de gândire” orientat spre dimensiunile concrete și calitative ale realității – și aspirațiile grupurilor care se opun apariției societății capitaliste burgheze. În al doilea rând, fenomenul de polarizare socială întărit de o clasă de mijloc prea slabă pentru a produce o „sinteză” între opiniile extreme. În al treilea rând, situația „lipsită de atașament” social și instabilă din punct de vedere economic a intelectualilor romantici germani; o situație care îi face deosebit de receptivi la radicalizarea politică și socială. Studiul lui Mannheim asupra gândirii conservatoare poate fi văzut ca omologul german al celui realizat de Alexis de Tocqueville (1856) pentru Franța și intelectualii săi.

.