Circuitul de celule nervoase, care se întinde de la piele până la măduva spinării, este probabil responsabil pentru senzația persistentă de mâncărime care poate afecta persoanele cu scleroză multiplă (SM) și alte afecțiuni, potrivit unui studiu.
Descoperirea a fost făcută la șoareci și, ca atare, este încă preliminară, dar cercetătorii spun că această lucrare poate duce la tratamente specifice pentru mâncărimea cronică.
Studiul „Identification of a Spinal Circuit for Mechanical and Persistent Spontaneous Itch” a fost publicat în revista Neuron.
Persoanele cu SM pot experimenta o serie de senzații alterate și neplăcute – frecvent descrise ca o senzație de furnicături, mâncărimi, arsuri sau dureri, sau o senzație de „înghesuială” pe tot corpul (denumită popular „îmbrățișarea SM”). Aceste senzații sunt cunoscute sub denumirea colectivă de disestezie. Ele sunt cauzate de leziuni ale nervilor care perturbă transmiterea normală a mesajelor către și dinspre creier.
Mâncărimea cronică, cea care durează șase sau mai multe săptămâni, deranjează, de asemenea, persoanele cu afecțiuni cum ar fi eczema, leziuni nervoase cauzate de diabet (neuropatie diabetică) și cancer.
Pacienții pot prezenta o sensibilitate suplimentară la ceea ce se numește mâncărime mecanică – care provine în mod normal de la o ușoară periere sau înțepare pe piele – precum și la mâncărimea spontană persistentă. (Mâncărimea chimică, în schimb, este un răspuns la lucruri cum ar fi o mușcătură de insecte și este legată de activarea sistemului histaminic.)
Circuitele neuronale care stau la bază nu sunt bine definite și nu există tratamente eficiente.
Discută cele mai recente cercetări pe forumurile MS News Today!
Cercetătorii de la Universitatea din Michigan au investigat în detaliu mecanismele care stau la baza pruritului mecanic cronic, căutând posibile abordări terapeutice.
Pentru a restrânge numărul de celule nervoase (neuroni) care sunt responsabile de pruritul mecanic, aceștia au îndepărtat individual nouă grupuri distincte de neuroni spinali de la șoareci.
Unul dintre ele, numit interneuronii excitatori, avea niveluri ridicate ale unei proteine numite Urocortin 3 (Ucn3); acești neuroni erau centrali pentru transmiterea mâncărimii mecanice atât acute, cât și persistente.
„Analiza comportamentală după ablația acestor subgrupuri neuronale a dezvăluit că neuronii Ucn3 sunt neuronii de transmitere a mâncărimii mecanice”, a declarat Mahar Fatima, PhD, co-autor al studiului, într-un comunicat de presă al universității.
Înlăturarea celorlalte grupuri neuronale spinale nu a „afectat transmiterea mâncărimii mecanice”, a adăugat Fatima.
Potrivit echipei, o mâncărime mecanică începe în urma activării celulelor senzoriale specializate care se găsesc în piele, numite mecanoreceptoare cu prag scăzut pozitive la receptorul Toll-like 5. Aceste celule reacționează la o atingere ușoară, transmițând mesajul către interneuronii Ucn3 din măduva spinării.
Cercetătorii au descoperit, de asemenea, un al treilea jucător important, numit interneuronii inhibitori care exprimă neuropeptida Y (NPY). Aceste celule nervoase controlează activitatea neuronală Ucn3; adică, ele controlează cât de multă „gâdilare” a pielii este necesară pentru a provoca mâncărime. Cu alte cuvinte, au spus cercetătorii, acești interneuronii inhibitori sunt „gardienii” sensibilității la mâncărime. Dacă sunt defecte, o persoană ar putea experimenta mâncărime cronică.
Pentru a confirma că acest circuit neuronal era într-adevăr responsabil pentru mâncărimea mecanică, echipa a manipulat șoarecii fie pentru a lipsi neuronii Ucn3, fie pentru a le opri activitatea.
Șoarecii astfel modificați au încetat să mai răspundă la o gâdilare ușoară în spatele urechii, chiar dacă încă reacționau la o substanță chimică care declanșează mâncărimea. Acest lucru a indicat că căile chimice și mecanice ale mâncărimii sunt separate și că neuronii Ucn3 contribuie doar în această din urmă cale, au spus cercetătorii.
În fiecare dintre diferitele experimente, capacitatea șoarecilor de a simți atingerea, durerea sau senzația termică nu a fost afectată, demonstrând rolul specific al acestor neuroni în mâncărime.
Experimente suplimentare pe șoareci au sugerat că, în condiții de mâncărime cronică, interneuronii NYP nu funcționează corect, împiedicând neuronii Ucn3 să se oprească așa cum ar trebui și făcându-i mai predispuși să fie hiperactivi.
Acesta, a spus echipa de cercetare, poate explica de ce pacienții cu mâncărime cronică au o sensibilitate crescută și o tendință de mâncărime spontană persistentă. În concordanță cu această ipoteză, îndepărtarea neuronilor Ucn3 de la șoareci a prevenit sensibilizarea la mâncărime mecanică și persistența acesteia la animale.
„Mâncărimea este unul dintre simptomele majore în majoritatea afecțiunilor cutanate și a altor afecțiuni neurologice”, a declarat Bo Duan, conducătorul principal al studiului. „Acesta este un mecanism pe care trebuia să îl înțelegem pentru a dezvolta un nou tratament pentru pacienții cu mâncărime cronică.”
- Detalii autor
.
.
Lasă un răspuns