Vedere generală

Autorul explică prezentarea clinică, fiziopatologia, diagnosticul și managementul vertijului psihogenic. O asociere strânsă între anxietate și amețeli sau vertij a fost recunoscută încă din antichitate, dar recunoașterea și gestionarea acestei probleme continuă să fie dificilă pentru mulți clinicieni. Anxietatea poate rezulta din diverse forme de amețeală din cauza senzațiilor asociate bruște, dramatice și neplăcute și din teama de cădere, rănire sau moarte. Principala preocupare cu privire la diagnosticul diferențial este dacă manifestările psihiatrice aparente sunt o consecință a unei tulburări vestibulare organice subiacente sau a altei tulburări sau dacă afecțiunea este în primul rând psihiatrică.

Puncte cheie

– Anxietatea și depresia sunt puternic asociate cu amețeala.

– Pacienții și soții lor tind să aibă un grad ridicat de concordanță pentru gravitatea amețelii și handicapul de amețeală auto-raportate de pacient, deși soții tind să supraestimeze gravitatea amețelii.

– Amețeala psihofiziologică (psihogenică) este în general caracterizată ca o amețeală vagă sau o senzație disociată datorată unei integrări centrale deficitare a semnalelor senzoriale și motorii la pacienții cu anxietate acută și cronică. Senzația de amețeală este de obicei persistentă (adică, durata este frecvent de luni sau mai mult), prelungită (adică, durează ore) sau continuă, cu exacerbări periodice, adesea punctate de episoade de presincopie indusă de hiperventilație. Pot fi identificați factori provocatori specifici, cum ar fi prezența mulțimii, condusul sau prezența în locuri închise.

– Anxietatea poate rezulta și din alte forme de amețeală din cauza senzațiilor asociate bruște, dramatice și neplăcute și din teama de cădere, rănire sau moarte. Anxietatea și depresia sunt concomitanți deosebit de frecvenți ai manifestărilor neurologice ale bolii Meniere și ale migrenei vestibulare, în comparație cu pacienții cu nevrită vestibulară de vertij pozițional paroxistic benign paroxistic.

– Amețeala psihofiziologică (psihogenică) este considerată a fi datorată unei integrări centrale deficitare a semnalelor senzoriale și motorii, în special la pacienții cu anxietate acută și cronică.

– Principala preocupare cu privire la diagnosticul diferențial este dacă manifestările psihiatrice aparente sunt o consecință a unei tulburări vestibulare organice subiacente sau a altei tulburări sau dacă afecțiunea este în primul rând psihiatrică.

– Amețeala psihofiziologică poate fi ameliorată prin tratament cu antidepresive, medicamente anxiolitice și tehnici de modificare cognitiv-comportamentală cu desensibilizare pentru anxietatea situațională.

Nota istorică și terminologie

Recunoașterea unei asocieri strânse între anxietate și amețeală sau vertij a fost o componentă integrantă a literaturii medicale încă din antichitate (Jacob 1988; Balaban și Jacob 2001). O asociere strânsă între anxietate și amețeli a fost subliniată de Sigmund Freud într-o lucrare timpurie despre nevroza de anxietate, o componentă importantă în formularea psihodinamică a amețelii psihogene (Freud 1895; Kapfhammer et al 1997; Balaban și Jacob 2001). A existat o recunoaștere sporită a specificității situaționale a anumitor simptome și au fost instituite măsuri terapeutice comportamentale pentru a aborda acest aspect (Balaban și Jacob 2001).

În absența unei nomenclaturi acceptate în mod uniform, au fost promulgate mai mulți termeni care sunt utilizați în mod inconsecvent, inclusiv amețeală psihiatrică, amețeală psihică, amețeală sau vertij psihogenic, amețeală sau vertij psihofiziologic, amețeală sau vertij psihofiziologic, vertij postural fobic, vertij vizual (denumit ulterior amețeală indusă vizual), amețeală subiectivă cronică și, mai recent, amețeală postural-perceptuală (Brandt 1996; Staab 2006; Söhsten et al. 2016; Staab et al. 2017; Wurthmann et al. 2017; Popkirov et al. 2018; Trinidade și Goebel 2018; Staab 2019).

Începând cu 1986, Brandt și Dieterich, au definit „vertijul postural fobic” ca fiind un sindrom clinic de amețeală și instabilitate posturală, cu o evoluție cronică fluctuantă sau de creștere și descreștere și cu crize momentane, precipitate în mod variat de sindroame vestibulare, boli medicale sau stres psihologic și însoțite de anxietate, depresie și trăsături de personalitate obsesiv-compulsivă (Brandt și Dieterich 1986; Brandt 1996; Huppert et 1995; Huppert et 2005). S-a crezut că vertijul postural fobic apare din cauza unei concentrări legate de anxietate asupra discrepanțelor tranzitorii dintre mișcările anticipate și cele reale (adică o „nepotrivire eferentă-aferentă”) care apare cu mișcarea voluntară normală (Brandt 1996).

Începând din 1989, Jacob și colegii au caracterizat simptomul „disconfortului de mișcare în spațiu” ca o neliniște cu privire la orientarea spațială și o conștientizare crescută a stimulilor de mișcare (Jacob et al 1989; Jacob et al 1993; Jacob et al 2009). Aceștia au constatat că, în rândul pacienților cu anxietate, cei cu un disconfort mai mare de spațiu-modificare aveau o „dependență somatosenzorială” mai mare, ceea ce înseamnă că se bazau mai mult pe informațiile somatosenzoriale pentru controlul posturii.

În 1995, Bronstein a descris „vertijul vizual” ca fiind o senzație de instabilitate sau amețeală la expunerea la stimuli vizuali complecși sau în mișcare în rândul pacienților după vestibulopatii acute periferice sau centrale (Bronstein 1995a; Bronstein 1995b). Au existat similitudini evidente între fenomenele etichetate drept disconfort de mișcare în spațiu și vertijul vizual, inclusiv în ceea ce privește factorii declanșatori situaționali. Una dintre explicațiile propuse a fost că vertijul vizual a fost cauzat de o „nepotrivire vizual-vestibulară”, ceea ce înseamnă o discordanță între intrările vizuale și vestibulare după o leziune vestibulară (Longridge et al. 2002), dar grupul lui Bronstein a subliniat ulterior o vigilență sporită în ceea ce privește senzațiile vestibulare și o dependență mai mare decât în mod normal de indicii vizuale pentru orientarea spațială (care a fost etichetată drept „dependență vizuală”) (Cousins et al. 2014; Cousins et al. 2017). Termenul „vertij vizual” a fost redenumit „amețeală indusă vizual” atunci când a fost adoptat de Societatea Bárány în Clasificarea internațională a tulburărilor vestibulare (Bisdorff et al 2009).

Începând cu 2004, Staab și colegii au descris sindromul clinic de „amețeală subiectivă cronică” (Staab et al 2004; Staab et al 2007), care seamănă cu vertijul postural fobic al lui Brandt și Dieterich, dar s-a concentrat mai mult pe simptomele fizice decât pe cele psihologice. Amețeala subiectivă cronică a fost considerată a fi un sindrom de amețeală sau instabilitate non-vertigioasă persistentă, cu o sensibilitate crescută la mișcarea de sine sau a obiectelor din mediul înconjurător și dificultăți în îndeplinirea sarcinilor care necesită o concentrare vizuală precisă (Staab et al. 2004; Staab et al. 2007; Staab et al. 2017).

În 2006, Societatea Bárány a însărcinat un grup de lucru să standardizeze nomenclatura pentru bolile și tulburările vestibulare, ceea ce a dus la formarea Comitetului pentru clasificarea tulburărilor vestibulare al Societății Bárány pentru a supraveghea dezvoltarea Clasificării internaționale a tulburărilor vestibulare (ICVD). Deliberările comitetului din 2010 până în 2012 au produs un consens conform căruia vertijul postural fobic, disconfortul provocat de mișcarea în spațiu, vertijul vizual și amețelile subiective cronice sunt toate, de fapt, aspecte definitorii ale unei tulburări vestibulare distincte. Tulburarea a fost denumită „amețeală posturală-perceptuală persistentă” pentru a reflecta elementele sale principale de amețeală persistentă nonvertiginoasă, instabilitate sau „vertij nonvertiginos” care este „exacerbată de provocările posturale și de sensibilitatea perceptuală la stimuli de mișcare în spațiu” (Staab et al. 2017).

.