De Tyler Coates

22 iulie 2015 // 9:30am

Foto: NBC

Din moment ce vă pregătiți deja corespondența de ură în timp ce citiți aceste rânduri, aș putea la fel de bine să precizez, aici, în partea de sus a postării, că nu am fost niciodată un mare fan Seinfeld. Da, l-am urmărit când a fost difuzat prima dată. Îmi amintesc cu drag acele seri de joi, urmărindu-l întâmplător împreună cu părinții mei. Probabil că am înțeles cam jumătate din glume, dar îmi amintesc cămașa bufantă, buretele acaparat, platoul lui Merv Griffin, bucătarul de supă furios, chiar și homosexualii înfricoșători care l-au șantajat pe Kramer pentru dulapul lui Elaine. Nu că nu cred că Seinfeld nu este amuzant – are momentele sale – dar, dincolo de a prinde o reluare acasă la mama mea o dată sau de două ori, nu mi-am petrecut mare parte din ultimul deceniu gândindu-mă prea mult la el.

Și acum este pe Hulu – despre care îmi imaginez că ați auzit. Adică, cum ai putea să nu? – puteți urmări orice episod doriți, mai degrabă decât să porniți TBS și să lăsați programul de bază al cablului să decidă pentru dumneavoastră. Adică, dacă vrei – poți să faci ce vrei, fără să fii judecat! După ce am verificat câteva episoade săptămâna trecută, doar de dragul nostalgiei, cred, mi-am dat seama de ceva: nu prea îmi place Seinfeld.

Sigur, e învechit. Sigur, nu sunt mulți oameni de culoare. Sigur, parada săptămânală de prietene care sunt aparent în afara ligii lui Jerry (și a lui George, de altfel) au toate probleme majore (cea mai mare fiind: ce văd ele la fraierul ăla?). Dar ceea ce m-a făcut să mor? Piesa de râs. Piesa de râs este îngrozitoare, băieți, și îmi pun piciorul în prag în legătură cu asta și nu o iau înapoi.

Acum, televiziunea s-a schimbat mult de la Seinfeld încoace. Vârsta de aur a televiziunii a ajuns la noi, iar sitcomurile, în special, au evoluat. The Office, 30 Rock și Parks and Recreation, care toate și-au găsit casă la NBC după ce Seinfeld a părăsit rețeaua, au preluat formatul cu o singură cameră, popularizat de televiziunea britanică. Toate acestea au renunțat la conceptul de „înregistrat în fața unui public în direct” – real sau fals – și astfel au permis umorului să devină mai subtil și mai autoreferențial. În loc să se bazeze pe râsul audienței (sau al unei audiențe false) pentru a reuși o glumă, aceste emisiuni necesitau o combinație de scriere inteligentă și interpretări bine gândite pentru a realiza un moment amuzant.

Seinfeld, pe de altă parte – și multe emisiuni din aceeași epocă (și înainte, și după!) – nu fac așa ceva. Revederea lui Seinfeld a fost o experiență ciudată, cu siguranță, mai ales concentrându-se pe episoadele care au devenit atât de emblematice pentru serialul în ansamblu. Piesa de râs era aproape un alt personaj cu totul, un semnal auditiv pentru momentul în care avea loc o glumă. Când Elaine a spus nemuritoarea frază „demnă de un burete”, de exemplu? RÂSETE URIAȘE. Dar nu râsete adevărate, atenție! Râsete artificiale – râsete care îmi spuneau, acasă, că ar trebui să râd și eu împreună cu ei.

Seinfeld, pentru mine, se simte ca un produs al unei anumite epoci. Ar funcționa astăzi? Probabil că nu. (Uitați-vă doar la eșecul lui Mulaney de la Fox…) Am schimbat modul în care ne uităm la televizor și modul în care televiziunea este făcută pentru noi. Piesa de râs pare nelalocul ei, un accesoriu ciudat care doar spune publicului când să râdă (și la ce să râdă) în loc să ne permită să ne dăm seama singuri. Există încă multe lucruri în Seinfeld care merită să fie amintite cu drag, dar, sincer? Glumele pe care mi le amintesc ca fiind cele mai amuzante nu vin împerecheate cu râsul artificial al unei mașini. Aș prefera să nu mă întorc și să mă uit la acele episoade și să risc să realizez că mi s-au părut amuzante doar pentru că am simțit că ar trebui să râd împreună cu ele.