Vom fi mai mult decât bucuroși să rezumăm câteva dintre componentele cheie ale perspectivei postmoderne. Dar vă avertizăm: acesta este un subiect complicat. Ar fi dificil, de exemplu, să numim „filosofii primari” responsabili pentru promovarea ideilor postmoderne. Acest lucru se datorează faptului că postmodernismul nu este invenția unui anumit individ sau grup de indivizi. Într-un sens foarte real, este punctul culminant a mai mult de două secole de gândire seculară modernă.

Există o mare varietate de opinii în ceea ce privește postmodernismul și semnificația sa culturală. Observatorii au chiar idei diferite cu privire la momentul în care s-a încheiat epoca modernă și a început cea postmodernă. Cercetătorul creștin Thomas Oden (în Two Worlds: Notes on the Death of Modernity in America and Russia) spune că epoca modernă a durat exact 200 de ani: de la căderea Bastiliei în 1789 până la căderea Zidului Berlinului în 1989. Criticul de arhitectură Charles Jencks („The Language of Postmodern Architecture”) este de părere că epoca postmodernă a început la 15 iulie 1972, când ansamblul de locuințe Pruitt-Igoe din St. Louis – un model de design raționalist și utilitarist – a fost aruncat în aer de protestatarii care îl considerau nelocuibil și dezumanizant. Alți experți urmăresc începuturile postmodernismului până la mișcarea de contracultură din anii 1960. Acești experți identifică „revoluția studențească” din 1968 ca fiind un punct de cotitură crucial.

În realitate, rădăcinile gândirii postmoderne se întind mult mai mult decât atât. Ar fi corect să spunem că totul a început cu Iluminismul din secolul al XVIII-lea. Gânditori ai Iluminismului precum Locke, Hobbes, Spinoza, Voltaire și Jefferson au respins supranaturalismul din epoca premodernă (acesta este numele dat adesea acelei perioade din istoria occidentală care a fost dominată de creștinism și clasicism). Ei au susținut ideea că doar rațiunea umană este capabilă să răspundă la orice întrebare și să rezolve orice problemă. Acesta a fost începutul epocii moderne.

Iluminismul a dat naștere la două reacții. În secolul al XIX-lea, romantismul, exemplificat în operele lui Kant, Rousseau, Byron, Shelley și Goethe, s-a opus raționalismului iluminist. Acești scriitori au pus accentul pe emoții ca fiind cheia împlinirii umane. Apoi, în secolul XX, existențialiști precum Sartre, Camus și Heidegger s-au revoltat împotriva materialismului mecanicist al lui Hegel, Marx și Darwin. Ei au spus că realitatea obiectivă este „absurdă” și au avansat ideea că sensul este un fenomen pur privat și personal. Romantismul și existențialismul au pregătit terenul pentru postmodernism. Ei au făcut acest lucru prin demontarea conceptului de adevăr absolut și ridicarea relativismului la un loc de onoare în centrul culturii populare.

Esența postmodernismului, deci, este o respingere a pretențiilor iluministe privind preeminența rațiunii. Acest lucru este simbolizat prin căderea Zidului Berlinului, deoarece marxismul este un sistem bazat pe rațiune și materialism. În mod similar, ansamblul de locuințe Pruitt-Ingoe a fost conceput și realizat „științific” și, din acest motiv, distrugerea sa a fost în mod caracteristic „postmodernă”. Același lucru se poate spune despre mișcarea contraculturală din anii 1960: la fel ca romanticii și existențialiștii, hipioții și radicalii au pus accentul pe relativism și au făcut din experiența personală testul sensului și al semnificației. Alți factori au contribuit, de asemenea, la dispariția raționalismului iluminist – de exemplu, pluralismul, multiculturalismul și evoluțiile din lumea științei, cum ar fi fizica cuantică și geometria neeuclidiană, care par să sugereze că realitatea însăși nu este rațională.

Creștinismul nu are nimic de împărțit cu postmodernismul în ceea ce privește raționalismul. Ambele viziuni ale lumii neagă faptul că rațiunea umană poate rezolva toate problemele omului. Dar ele se ciocnesc în ceea ce privește problema adevărului absolut. Creștinii spun că adevărul absolut a fost dat omului prin revelație. Postmoderniștii, pe de altă parte, neagă existența atât a adevărului, cât și a revelației. Ei resping, de asemenea, orice sistem de gândire care, precum raționalismul, pretinde că oferă o cheie pentru sensul existenței în ansamblul ei. În jargonul postmodern, astfel de sisteme sau viziuni ale lumii sunt respinse ca simple „narațiuni”. Ele sunt, de asemenea, uneori descrise ca fiind „discursuri universale sau totalizante” sau „construcții sociale și lingvistice”.”

Autorul Gene Veith rezumă toate acestea spunând: „Postmodernismul este o viziune asupra lumii care neagă toate viziunile asupra lumii”. Este o filozofie care explodează toate sistemele cuprinzătoare, fără a se oferi să construiască ceva nou în locul lor. În locul scopului, designului, logicii și sensului, afirmă și îmbrățișează incertitudinea, anarhia, haosul și șansa. Consideră că orice efort de a impune ordinea în lume sau în viața umană este pur provizoriu și arbitrar. Afirmă că „adevărul” poate varia de la o persoană la alta și de la un grup la altul.

Pentru o mai bună înțelegere a acestui subiect, vă recomandăm să aruncați o privire asupra cărții lui Gene Edward Veith, intitulată Postmodern Times: A Christian Guide to Contemporary Thought and Culture: A Christian Guide to Contemporary Thought and Culture. Această resursă, care este publicată de Crossway Books, este disponibilă prin intermediul ministerului nostru și poate fi comandată prin intermediul magazinului nostru
Online Store.

Dacă credeți că ar fi util să discutați mai pe larg întrebările dvs. cu un membru al echipei noastre, sunați-ne. Focus on the Family are o echipă de consilieri pastorali care ar fi încântați să vorbească cu dumneavoastră la telefon.

Resurse
Dacă un titlu nu este disponibil în prezent prin Focus on the Family, vă încurajăm să folosiți un alt retailer.

Timpuri postmoderne: Un ghid creștin pentru gândirea contemporană & Cultura

El nu tace: Predicarea într-o lume postmodernă

TrueU

Focus on the Family’s The Truth Project

Referințe
Christian Research Institute

LeeStrobel.com

Articole
Absolute Truth

.